„Scrisoare către satul meu” - IDRIS ASANIN

E miezul nopții...baraca doarme,
Zac și eu peste nuiele.
De unde somn pe inima ce plânge
Destinul unui neam care se stinge!...
Mă înfășor în plapuma de-acasă,
Plutesc pe aripi pline de speranță.
Visez, ard ochii de emoție prea vie
Călătorind în Patrie, dulcea mea Crimeie.
În mînă de dușman mi-e astăzi Patria,
Din nord venită ne-apasă tirania.
Poporul meu este distrus acum
Mormintele se calcă ca un drum...
Poporul meu de dorul Patriei se stinge,
Prin ce ținuturi sufletul își frânge?...
Tiranul ordinul și l-a semnat
Spre depărtate țări noi am plecat.
Și somnul piere, sufletul meu geme,
Focul în așternutul meu mă arde.
Din vise liniștea nu se coboară,
Emoția și ura mă doboară.
Speranța e ultima durere, ea nu moare,
Spun ruga: „Ție ne rugăm, o, Doamne:
Să dai un ajutor poporului robit
Să ne trezim în pământul mult iubit! ”
Mamă nu te întrista, mamă iubită,
Nu crede că fiul tău te-a uitat și nu mai luptă.
Nu crede că la Peciora el va rămâne
Acceptând destinul să-l sugrume.
În Patrie poporul meu de se întoarce,
Voi fi „tătarul Patriei străbune”.
De va rămâne el fără de Patrie,
De ce aș mai exista eu pe astă lume?
Salută, sfântă mamă a mea,
Salută-i pe consătenii mei, scumpa mea.
Să se adune toți la lupta „dreaptă”
Să-și facă datoria, așa cum se așteaptă.
Orice tiranie, se știe, are un sfârșit al ei...
Să nu se creadă că asta nu se va sfârși cum vrei.
Măcar să nu îngenunchiezi ca vinovat,
Să rozi sforile ce te sugrumă nevinovat!

1953