REVISTA
EMEL * IDEAL
nr
48
MEMORIA
URMAȘILOR LA 71 DE ANI DE LA SURGHIUN
Autori: M. ULKUSAL
Al MIHALCEA M. MOISE
G. AKMOLLA
TRAGEDIA
TĂTARILOR CRIMEENI ȘI A SPRIJINITORILOR LOR DIN ROMÂNIA
Stalin și migrațiile
forțate
Articolul a apărut
în ROMÂNIA LIBERĂ, supliment săptămânal din 24 martie 2007; cu
tăieri abuzive în KARADENIZ, organul UDTTMR, din iunie 2009.
Mulțumim autorilor, cunoscuți oameni de cultură ai poporului
român, domnilor Al. Mihalcea și Marian Moise, adresându-le
recunoștință din partea urmașilor celor surghiuniți în 18 mai
1944 din PATRIA CRIMEEA. Acum edităm electronic, sperăm în
broșură, cu mici adăugiri – G. Akmolla
La scurtă vreme după
atacarea URSS de către Germania, Prezidiul Sovietului Suprem a emis
un decret privind deportarea populației din Republica Autonomă a
Germanilor de pe Volga, înființată în 1924. Conform
recensământului din 1939, în Uniunea Sovietică trăiau 1.427.000
de cetățeni de origine germană din care circa 370.000 în
„Republica Autonomă” de pe marele fluviu. Decretul din 28
august 1941 se referă în mod expres la aceștia – dar au fost
deportați și etnicii germani din regiunile Saratov și Stalingrad.
Ca și alte minorități...
Motivația
deciziei este o capodoperă de cinism: „După informații demne de
încredere obținute de autoritățile militare, populația germană
instalată în regiunea fluviului Volga adăpostește mii și zeci de
mii de sabotori și spioni care, la primul semnal primit din
Germania, trebuie să organizeze atentate în teritoriul unde trăiesc
germanii de pe Volga. (...) Ca să se evite o situație atât de
regretabilă și grave vărsări de sânge, Prezidiul Sovietului
Suprem al URSS a considerat necesar să se transfere întreaga
populație germană care trăiește în regiunea de pe Volga în alte
districte, dându-i-se pământ și un ajutor de stat în noile zone.
Districtele bogate în pământuri din regiunile Novosibirsk și
Omsk, din Altay, Kazahstan și alte regiuni limitrofe sunt afectate
acestui transfer.” Textul (reprodus în „Le livre noir du
comunisme. Crimes, terreur, répresssion”
ed. Robert Laffont, Paris, 1977, pag. 241, trad. de Al. Mihalcea), de
pură inspirație stalinistă folosește eufemismul „transfer”
deși este vorba de o deportare în masă care, cu germanii din altă
parte decât de pe Volga, a însumat, din august 1941 până în
iunie 1942 nu mai puțin de 1. 209.430 de oameni, mai mult de 82%
din germanii din URSS. Câți au murit în timpul „transferului”
făcut în vagoane de vite? Nu se va ști niciodată. Se știe însă,
că, doar 8304 deportați dintr-o tranșă de 29.600 îmbarcați în
vagoane, au ajuns în Karaganda, regiune minieră, cu climă aspră,
din Kazahstan. Tema documentarului nostru este deportarea în masă
a tătarilor din Crimeea. Am considerat, însă, că este firesc să
începem cu prezentarea actului normativ care, deși se referă,
aparent, doar la primul eșalon de deportați, germanii, deschide
seria „justificărilor” invocate în cazul celorlalte etnii
dislocate din teritoriile în care trăiau de sute de ani. În
general, publicul larg a auzit că au fost deportați nemții și
tătarii. În realitate, între noiembrie 1943 și iunie 1944 au mai
fost dislocate încă cinci grupuri etnice: cecenii, ingușii,
karatciaii, balcarii și kalmucii, cu destinația Siberia, Kazahstan,
Uzbekistan, Kârgâzstan, în zone aride, goale, sinistre. Pretextul:
„colaborarea masivă cu ocupantul nazist” (op.cit.pag.243). Iar
între iulie și decembrie 1944 au avut aceeași soartă grecii,
bulgarii și armenii din Crimeea, turcii meșkeți, kurzii și
kemcinii din Caucaz. Ordinul a fost dat de Stalin și colaboratorii
săi cei mai apropiați, printre care Lavrenti Beria (ministru de
Interne între 1942-1946). Cine a condus nemijlocit operațiunile de
deportare aflăm de la Sudoplatov. Nimeni altul decât fostul șef al
spionilor din perioada stalinistă: Ivan Andreevici Serov
(1905-1990), ofițer al NKVD. Carieră de excepție: președinte al
KGB (1954-1958), organizator în 1956, împreună cu Iuri Andropov,
viitorul președinte al URSS, al înăbușirii insurecției
budapestane; în 1953 îl ajută pe Hrușciov să-l răstoarne pe
Beria. În 1958 este pus la cârma GRU, spionajul militar. În 1939,
după ocuparea Galiției și Poloniei de est de către sovietici –
consecință a pactului Ribbentrop–Molotov, Serov a devenit, în
calitate de comisar la Interne, mâna dreaptă a lui Hrușciov în
acțiunea de sovietizare a teritoriului ocupat de Armata Roșie (cf.
Pavel Sudoplatov-Anatoli Sudoplatov, „Mission spéciales”,
ed. Seuil, Paris, 1994, pag,362). În opinia noastră, Ivan Serov nu
este cu nimic mai puțin vinovat decât Eichmann, nazistul care a
transpus în viață „soluția finală ”. Nimeni nu i-a reproșat
ceva vreodată.
Rădăcini istorice
„De la
începutul anilor1930 până la sfârșitul anilor 1950,
oficialitățile de partid însărcinate cu arheologia sovietică au
proiectat și au înălțat un zgârie-nori de imbecilitate șovină.
Este vorba de afirmația că întreaga arie a Rusiei moderne,
Ucrainei și chiar a Europei Centrale fusese locuită de populații
proto-slave de la mijlocul Epocii fierului: să zicem anul 900
înainte de Christos. Stalin a tras în aer un foc de revolver și
tot trecutul stepelor de la Marea Neagră, care fusese o istorie a
migrațiilor neîntrerupte și a amestecului etnic, a înghețat
înspăimântat pe traiectoria sa și s-a transformat într-o istorie
a dezvoltării sociale statice . Iar împușcăturile n-au fost doar
metaforice (...). Secolele de cucerire mongolo-tătară, începând
din secolul 13 timpuriu, rămân pentru majoritatea rușilor „jugul
mongol”: un timp în care conducătorii Rusiei constituiau
avanposturi ale civilizației creștine împotriva unui val de
sălbăticie extremă și de dezordine. Dar, această versiune
tradițională începe să dea semne tot mai vădite de mit
ruso-centrist. Nu se poate nega ferocitatea mongolilor în război
sau devastarea creată într-o societate ce venirea probabil a unei
jumătăți de milion de cai cu o singură armată nomadă. Și
totuși mongolii erau știutori de carte iar instituțiile lor
politice, militare și administrative erau în anumite privințe mai
dezvoltate decât cele ale Rusiei din jurul Novgorodului” (cf. Neal
Ascherson,” Marea Neagră. O călătorie printre culturi”, ed.
Univers, București, 1999, pag. 52, trad. de Fraga Cusin). Hanatul de
Krîm (Crimeea) a luat naștere în 1420, după fârâmițarea
imensului Imperiu al Hoardei de Aur. „După victoria lui Timur Lenk
asupra lui Toktamîș Han la Kundacia (19 iunie 1391), Hoarda de Aur
se destramă. Mai multe forțe din afară aveau interesul s-o
destrame, ca, de pildă, imperiul în devenire al lui Timur Lenk,
Cnezatul Moscovei, eliberat de o permanentă amenințare tătară și
Ducatul Lituaniei, aflat în plină ascensiune.” (cf. istoricului
român de obârșie tătară Mehmet Ablay ”Din istoria tătarilor
de la Ginghis Han la Gorbaciov” ed.Kriterion, București, 1997,
pag.187). Este, așadar, vorba de o formațiune statală obligată să
viețuiască între doi vecini puternici, Imperiul Otoman și
Imperiul Rus, nu întotdeauna prietenoși. Specialistul Ablay
prezintă, în lucrarea menționată, istoria Hanatului de Crimeea
sau Krîmul, „întemeiat la 1420 de Hagi Ghiray și cuprindea
întreaga peninsulă Crimeea iar dincolo de istmul Perekop se
întindea la est până la Don, la vest până la Nipru, iar la nord
până la o linie destul de relativă trecând prin Jetetz și
Tambor. În 1454, Hagi Ghiray și-a stabilit reședința la
Bahce-Seray, vechiul Kârkyer.Dinastia Ghirailor a durat până la
căderea definitivă a Krâmului sub stăpânirea rusă în 1783”
(op.cit.pag.146) (Fiul lui Hagi Ghiray, Mengli Ghiray, i-a trimis, în
1502 un medic evreu de la curtea sa lui Ștefan cel Mare, ”bolnav
de boala pe care i-o dăduse ostenelile sale războinice” cum scrie
Nicolae Iorga în „Istoria lui Ștefan cel Mare”; este o dovadă
că relațiile Hanatului Crimeii cu statul moldovean nu au fost numai
de ostilitate).
Sfruntata minciună a „măsurilor umane”
Reputata
publicistă Sevghin Omer aduce precizări importante în legătură
cu deportarea tătarilordin Crimeea. Dacă decretul Sovietului Suprem
din 28 august 1941 cu privire la dislocarea germanilor a avut
caracter public, cel cu nr. 5859 / 11 mai 1944, emis de Comitetul de
Stat al Apărării, semnat de Stalin și, pentru „luarea la
cunoștință” de Beria, Molotov, Malenkov, Kosâghin, Andreev,
Smirnov ș.a., a avut caracter „strict secret”.Motivul
deportării :„colaborarea tătarilor crimeeni cu armata germană
de ocupație, prin participarea la așa-numitele Comitete Naționale
Tătare create sub directa îndrumare a autorităților germane în
scopul de a contracara activitatea și lupta partizanilor sovietici.”
(Soarta tătarilor crimeeni în URSS, ÎN Magazin istoric nr. 10
(439) din octombrie 2003, pag. 67). Nu s-a ținut seama de cei peste
20.000 de tătari înrolați în Armata Roșie. Autoarea atrage
atenția asupra cinismului Kremlinului: „Un naiv care ar citi
astăzi acest document ar fi uimit de măsurile extrem de umane
legate de organizarea deportării. Art.2 lit. a) spune că „fiecare
familie are dreptul să ia îmbrăcăminte, obiecte casnice, unelte
și alte obiecte, plus până la 500 kg de alimente”. În timpul
transportului fiecare tren trebuia să aibă apă caldă și hrană
caldă, un post de prim-ajutor dotat cu medicamente și un medic și
două asistente. Realitatea a fost cu totul alta, începând cu
momentul invadării localităților tărărești de trupele
NKVD:„Sistem cu totul dinamic în sensul că decizia Tătucului
Popoarelor este adusă la cunoștința populației nu pe calea unui
proces –verbal încărcat de vorbe ci sub forma unei operațiuni de
infanterie motorizată modernă: divizii înarmate invadează noaptea
teritoriul poporului desemnat și ocupă
pozițiile cheie, când se trezește, națiunea criminală vede un
cerc de mitraliere și pistoale–mitralieră în jurul fiecărui
sat. Douăsprezece ore li se acordă băștinașilor (dar e prea mult
tot timpul acesta mort, pentru roțile infanteriei motorizate, în
Crimeea nu vor fi decât două, chiar o oră și jumătate) ca să-i
permită fiecăruia să ia cât poate duce cu mâinile. Apoi se urcă
toți în camioane unde se înghesuie cu genunchii la gură, ca
prizonierii (hai, babelor, haideți femei cu prunci la sân, sus, e
ordin!) și astfel sunt duși, sub pază strașnică, la gară. De
acolo, convoi de bou-vagoane până la destinație. Și încă
trebuie, acolo (ca tătarii din Crimeea pe râul Undja-taman pentru
ei acele mlaștini din Nord!) să se înhame ca edecarii, și,
înaintând prin pădurea sălbatică (precum tătarii în amonte de
Kologriv) să tragă, pe râu în sus, cale de o sută cincizeci sau
două sute de kilometri, plute pe care vor sta întinși, imobili,
bătrânii lor cu barbă albă. Fără îndoială, văzut din avion,
pe vârf de munte, tabloul a avut o mare alură: dintr-o dată, toată
peninsula Crimeii (tocmai fusese eliberată, eram în aprilie 1944)
se umplu de zgomotul motoarelor și, cu sutele, coloanele motorizate
se puseră să alunece ca șerpii pe drumurile drepte ori
întortochiate. Arborii tocmai își scuturaseră florile.
Tătăroaicele își scoteau din sere răsadul de ceapă de apă și-l
duceau în grădini.Începuse repicatul tutunului (și așa a rămas.
Așa că tutunul dispăru din Crimeea pentru mulți ani). (...)
Fusese dat ordin să i se lase populației un ceas și jumătate ca
să-și facă bagajele dar vistavoii reduseră timpul chiar și până
la patruzeci de minute câteodată pentru ca treaba să fie făcută
cum trebuie, ca grupul să nu întârzie la punctul de adunare, și
de asemenea, ca în sat să rămână cât mai multe lucruri de
prăduit pentru sonder-kommando-ul (în germană în text; aluzie
la lagărele naziste de exterminare – nn) pe care detașamentul
special avea să-l lase la fața locului. Anumite sate turbate, ca
Ozenbach, lângă lacul Biiuk, a trebuit să fie arse cu totul.
(notă G.A). Din mărturiile supraviețuitorilor, am aflat că timpul
acordat a fost de 15 minute iar cei care nu s-au supus, au fost
împușcați pe loc). Coloanele motorizate i-au dus pe tătari până
la gări și acolo, în trenuri, așteptară zile întregi, gemând,
cântând sfâșietoare cântece de adio. (Notă de subsol a lui
Soljenițân: în anii 60 ai sec al XIX-lea moșierii și
administrația provinciei Taurida făcuseră demersuri ca să obțină
deportarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia; Alexandru al
II-lea a refuzat. În 1943, gauleitarul Crimeii a repetat cererea;
Hitler a refuzat). Frumoasă uniformitate! (notă G.A: Printre
condamnații la muncă în Siberia circula o zicală, sub țarism,
sub comunism: „tot e mai bine decât să fi tătar!”). Iată
avantajul de a exila în bloc națiuni întregi! Fără cazuri
particulare! Fără excepție, fără proteste individuale! Pleacă
toată lumea și nu numai oamenii de toate vârstele, bărbați și
femei, ci, loviți de același ukaz, cei aflați încă în burta
mamei!(...) Iar tot ce lasă deportații în urma lor: casele
deschise și calde încă, lucrurile claie peste grămadă, fructul
muncii de zeci sau douăzeci de generații – toate astea le revin
agenților operaționali ai organelor de represiune, Statului,
vecinilor aparținând națiunilor mai favorizate și nimeni n-o să
se ducă vreodată să-și ceară vaca, mobilele, vesela. (cf.
L’Archipel du Goulag, vol.III, ed. Seuil, Paris,
1976, p.314-315). O teribilă similitudine cu deportarea bănățenilor
pe Bărăgan! Normal, din moment ce „modelul” preluat de
Securitate fuese deja experimentat de NKVD. În seara zilei de 18 mai
1944, Ivan Serov și Bogdan Kobulov, tot general de NKVD, i-au
telegrafiat lui Beria anunțându-i bilanțul primei zile: 90.000 de
oameni duși la gară fără „incidente.” A doua zi, Beria l-a
informat pe Stalin că, seara, la gară, fuseseră duși 165.515
deportați din care 136.412 plecaseră deja „spre destinația
fixată în instrucțiuni.” La 20 mai, ziua finală, Serov și
Kobulov îi raportară șefului direct, Beria, că „operațiunea
s-a sfârșit la ora 16,30.” În total plecaseră 63 de
convoaie, cu 173.287 persoane. Cum au „călătorit”? Un
supraviețuitor, citat de J.J.Marie în ”Les peuples déportés
d’Union Soviétique”(Bruxelles,
Complexe, 1995, p.35-56) a declarat următoarele: „În vagoanele
închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a
lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare. În satele pe
care le traversam, populația fusese asmuțită contra noastră: li
se spusese că trenul ducea trădători de patrie și ploua cu
bolovani, care făceau un zgomot îngrozitor, în ușile vagoanelor.
Când le-au deschis, în mijlocul stepelor din Kazahstan, ne-au dat
să mâncăm rații militare, dar nu și apă, ne-au ordonat să ne
aruncăm morții lângă calea ferată, fără să-i îngropăm, apoi
trenul și-a continuat drumul.” La 1 iulie 1944, în Uzbekistan
ajunseseră 35.750 de familii de tătari însumând 151.424 de
oameni; după 6 luni, erau cu 16.000 de oameni mai puțin! Se pune
întrebarea: de ce a ordonat Stalin golirea Crimeii de tătari? Găsim
o posibilă explicație în articolul semnat de Alexandre Billette –
„Lungul drum al tătarilor către Crimeea” (Le Monde
diplomatique”, ediția română, nr.9, decembrie 2006). „Persistă
întrebarea – scrie publicistul francez – dacă deportarea avea
vreun obiectiv strategic dincolo de acuzația oficială de
antisovietism și colaborare cu inamicul german. După părerea
unora, Moscova dorea să îndepărteze de bazinul Mării Negre și de
Caucaz populațiile a căror apropiere etnică și geografică față
de Turcia ar fi putut contracara ambițiile militare ale lui Stalin,
care nu excludea pe termen lung un conflict cu Ankara pentru
controlul strâmtorii Dardanele. Prin urmare, era mai bine să fie
îndepărtate de prezumtivul conflict popoare a căror credință
față de regim era estimată drept nesigură și a căror presupusă
colaborare cu naziștii permitea stigmatizarea!” Este posibil –
crede publicistul francez – să existe încă o motivație de data
aceasta de ordin psihologic. „În cazul tătarilor – spune
Alexandre Billette- încărcătura istorică a avut și ea un cuvânt
de spus. De pe vremea marilor invazii ale Hoardei de Aur, tătarii au
reprezentat în ochii rușilor Asiaticul, mându războinic din
campanii militare devastatoare. Unele clanuri care făceau parte din
Hoarda de Aur și-au continuat drumul până în Crimeea, traversând
versantul nordic al peninsulei. Blocate apoi de lanțul muntos care
separă câmpiile neprielnice din nord de coastele meridionale cu
climă mediteraneană, grupurile tătaro-mongole se vor stabili în
aceste locuri, adăugând încă un strat etnic unei populații
amestecate în urma invaziilor precedente (goți, huni, bulgari,
ș.a.)
„În vagoanele
închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a
lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare.”
Ce a
făcut Ecaterina a II-a?
Tătarii
crimeeni nu au fost persecutați doar de Kremlinul comunist. Intrat
sub influența rusă în urma tratatului de la Iași (1774) semnat la
încheierea războiului ruso-turc, hanatul va fi anexat definitiv în
1783, sub Ecaterina a II-a. „Colonizarea rusă a Crimeii va antrena
primele valuri ale exodului: Bănuiți de o apropiere de dușmanul
otoman, mai ales în timpul războiului Crimeii (1853-1856), numeroși
tătari vor fi deposedați de bunuri și izgoniți din satele și
orașele din Crimeea. Conform datelor, din 1873 până la sfârșitul
sec.al XIX-lea între 100.000 și 400.000 de tătari ar fi părăsit
peninsula pentru a se stabili în alte regiuni ale Imperiului Otoman,
ceea ce îi va aduce pentru prima oară la statutul de minoritari în
Crimeea (cf. Al. Billette, în ziarul citat). Una dintre provinciile
de atunci ale Imperiului Otoman era Dobrogea.
Dobrogea românească, liman al salvării
Deși
incomparabil mai redusă față de genocidul dezlănțuit de
bolșevici, reprimarea tătarilor crimeeni sub țarism a lovit
puternic comunitățile din peninsulă. Între 1805 și 1914, din
1556 de moschei mai rămăseseră 729; de la 5139 de clerici,
numărul acestora scăzuse la 942. Numeroase lăcașuri de cult au
fost vandalizate: „Cazanciev, guvernatorul orașului Chefe, a pus
să dărâme una dintre cele mai frumoase moschei precum și baia
turcească din vecinătatea ei, folosind pietrele tăiate la
propriile construcții (...) Aflându-ne pentru o vreme în Chefe, am
văzut cum soldații ruși, dornici să obțină niște bani, dărâmau
moscheile frumoase și vindeau plumbul. Unele moschei deveniseră
magazii, prin dărâmarea minaretelor superbe, plumbul din cișmele
și robinete era smuls (...). Multe din cișmelele și depozitele
dărâmate erau construite din marmură, pe ele existau lucrături și
inscripții artistice din epoci anterioare. Ocrotite și întreținute
de musulmani, operele grecești și romane, distruse acum de către
ruși, provocau tristețe...” (cf. călătorului francez Dubois, în
cap. „Guvernarea rusă în Crimeea” pag. 99-100, din vol.
„Tătarii – Turci Crimeeni” ed. Golden, 2006, autor Mustegep
Ulkusal, trad.de Güner Akmolla).
Care a
fost politica statului român față de musulmanii din Dobrogea după
1878? De respect față de musulmanii din Dobrogea după 1878? De
respect față de acești cetățeni loiali, dovadă actul guvernului
de la București de a finanța construcția marii moschei
„Melik”(„Regală”) dela Constanța. (notă G.A: A fost o
înțelegere între cele două guverne, turc și român, în Istanbul
s-a construit o biserică ortodoxă iar în Constanța, această
geamie, corespunzând anii și cheltuielile). În anul 2003 „s-au
împlinit nouă decenii de când în urbea tomitană s-a săvârșit
cel mai semnificativ și pilduitor act al raporturilor Statului Român
(în perioada modernă) cu cetățenii săi dobrogeni de etnie turcă
și tătară, respectiv de confesiune musulmană - anume inaugurarea
vineri, 31 mai 1913 a Moscheii (...). Solemnitatea a avut loc în
prezența Suveranilor României, regele Carol I și regina Elisabeta
(...). O lungă cuvântare a avut muftiul județului Constanța,
Hafuz Abdul Gelil care îl asigură pe Suveran de „dragoste și
devotamentul supușilor musulmani” (cf.d. Stoica Lascu, „Prezențe
ale turco-tătarilor în viața spirituală a Dobrogei (1913-1915)”
în Tătarii în istoria românilor” sub egida UDTTMR și a
Universității „Ovidius”, ed.Muntenia, Constanța, 2004. De
remarcat că această moscheie este prima construcție din beton
armat în România. La câțiva ani de la aceste evenimente din
România, bolșevicii au învins armata generalului alb Wrangel și
după ce în prealabil îl executară fără judecată la 23
februarie 1918 pe Numan Celebi Gihan, întâiul președinte al
tătarilor crimeeni (Republica Populară Crimeea) au înființat în
cele din urmă Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea.În
fruntea guvernului bolșevic a fost instalat Bela Kuhn, una dintre
cele mai sinistre figuri ale comunuismului anilor ’20,
refugiat la Moscova după intrarea trupelor române în Budapesta, în
1919, acțiune care pune capăt Republicii Sovietice Ungare. După
cum afirmă Mustegep Ulkusal (op.cit.p165)
„despotic și crud, el a început să-i sperie, să-i chinuie, cu
forță, cu tortură pe tătarii turci din Crimeea. El a omorât
aproximativ 60.000 de oameni.”(notă G.A. Era un evreu communist).
Foamete (1921-1922, 1932-1933), rusificare forțată (ca în
Basarabia!), tot cortegiul de dezastre adus de comunism. În
consecință, este firesc ca tătarii din Crimeea să-și caute
salvarea pe alte meleaguri. Foarte mulți - în Dobrogea românească.
„Lotul
tătar”
Câți
se vor fi refugiat? Nu se cunoaște numărul exact, dar, oricum,
relativ mulți. (notă G.A. Peste o mie) Sursele sunt cât se poate
de autorizate: Securitatea și Procuratura Militară. La
27.02.1953, procurorul lt. Zamfir Bolohan, de la Procuratura Militară
Teritorială București, întocmește rechizitoriul nr.81 privindu-i
pe: IRSTMAMBET Iusuf, MUSTEGEP HUSEIN, MEMET MENDU, ALI OSMAN
BECMAMBET, MEMET ALIM VANI, ABDULA TEOFIC IZLEAM, SERAFEDIN IBRAIM,
SULTAN FAZÎL, SALIA MEMET MENDU, GEANACAI NAZIF, ȘAIB VELI ABDULA,
AMET MUSTAFA, MALIC CADIR, ENAN CURTMOLA, ȘTEFAN CĂRUNTU, trimiși
în judecata Tribunalului Militar sub învinuiri deosebit de grave,
mergând de la crimă de înaltă trădare, delict contra siguranței
statului străin, uneltire contra ordinii sociale, până la
complicitate la delictul contra siguranței statului străin (!). Au
fost arestați, anchetați și judecați 16 cetățeni români - 15
de „naționalitate tătară, dintre care două femei - Salia Mendu
(sora liderilor și Sultan Fazîl soția lui Negip Hagi Fazîl ) și
un român, tâmplarul Ștefan Căruntu (G.A.: omul de încredere al
lui Negip). Condamnările: muncă silnică pe viață pentru trei
inculpați (care se puteau socoti fericiți că nu fuseseră osândiți
la moarte; peste câteva luni va fi al patrulea condamnat pe viață
Velula Șefket Musa, secretar al Consulatului General al Turciei la
Constanța; G.A.), 20 de ani (unul, care fusese și legionar);
ceilalți – între 10 și 5 ani. Învinuirile le aflăm, în parte,
din procesul–verbal de încheiere a anchetei, semnat de
locotenentul Petre Crișan (Securitatea Constanța) și din
rechizitoriu. Lt.Crișan: „Numiții se fac vinovați de
participarea la constituire în organizații contra revoluționare,
Mișcarea/Acțiunea Națională Tătară care a desfășurat o
propagandă pentru așa –zisa eliberare a Crimeii și formarea
unui stat independent tătar, colectare de bani, alimente și
găzduire a elementelor naționaliste crimeene care au colaborat cu
trupele germane în timpul războiului și fugiseră pe teritoriul
țării noastre, precum și acțiuni de spionaj turc.” Din
rechizitoriu: „Încă de mulți ani în urmă, în Regiunea
Constanța au luat ființă o serie de organizații naționaliste
tătare, care aveau drept scop lupta pentru eliberarea Crimeii și
formarea unui stat independent tătar. Până în 1943, aceste
organizații aveau doar un caracter cultural (...). După această
dată, aceste organizații s-au transformat în comitete de ajutorare
a elementelor naționaliste crimeene, care colaboraseră cu trupele
germane (...) și se refugiaseră pe teritoriul țării noastre după
23 August 1944. Membrii acestei organizații au dus o luptă activă
pentru creare unui stat independent tătar, chiar și după 23 August
1944, prin ținerea de ședințe secrete cu caracter subversiv,
ședințe în care se critica dușmănos regimul nostru de
democrație populară, se ascultau posturile de radio imperialiste și
făceau planuri de viitor în legătură cu eliberarea Crimeii și
formarea unui guvern din rândurile lor (...). (Datele au fost luate
din studiul conf.dr. Marian Cojoc „Anul 1953 în istoria tătarilor
dobrogeni”, în „Tătarii în Istoria Românilor”). „Rădăcinile
procesului menționat se află în vânătoarea declanșată, la
porunca autorităților sovietice de ocupație, împotriva fugarilor
din URSS în România, tătari crimeeni sau români basarabeni (cum
este cazul familiei marelui scriitor anticomunist Paul Goma). După
deportarea în masă a germanilor în Donbas (în ianuarie 1945, a
nemților constănțeni ), Siguranța comunistă s-a ocupat de
refugiații din Crimeea, în care sens a fost emis Ordinul 58, 120,
S/ 31.o1.1948 prin care erau dați în urmărire generală 24 de
crimeeni. Cum nu au putu fi găsiți, întrucât părăsiseră demult
România, a fost arestat , în 1952, „lotul tătarilor”, alcătuit
în majoritate din învățători, dintre care câțiva aveau și
calitatea de hoge. (În crunta iarnă a anului 1959, în lagărul de
exterminare de la Salcia am cunoscut câțiva membri ai „lotului
tătarilor”.Politicoși, binevoitori dar zgârciți la vorbă, erau
grupați, în lumea pestriță a coloniei penitenciare, în ceea ce
s-ar putea numi o „société close”.
Lângă ei, o prezență insolită era românul Ștefan Căruntu,
scund, cu obrazul emaciat și priviri sfioase. Retractili, tătarii
nu vorbeau despre anchetă. Târziu, după ‘89
am aflat de la „nea Căruntu” că fuseseră anchetați cu o
duritate exacerbată de furia sovieticilor. Nu mă îndoiesc că
instrucția a fost supervizată de consilierii ruși. Chestiunea era
prea importantă - dovadă condamnările. Ștefan Căruntu, tâmplar
de meserie, a fost arestat la 20 aprilie 1952 și condamnat la 10 ani
de închisoare pentru „infracțiunea de complicitate la delictul
contra siguranței Statului străin.” Altfel spus, a fost pedepsit
pentru omenia de care a dat dovadă ajutând un semen aflat la
ananghie. În termenii procesului-verbal „susnumitul cunoaște pe
Mustegep Husein încă din anul 1942 ca unul ce a avut prăvălie de
coloniale mergând la el după anumite cumpărături. Mai bine îl
cunoaște pe acesta din anul 1950, când se mută cu locuința în
apropierea lui, după puțin timp devenind buni prieteni. În luna
august 1951, într-o discuție avută cu Mustegep Husein, acesta îi
propune să găzduiască pe un fugar crimeean care este urmărit de
organele de stat întrucât este fugit din Uniunea Sovietică din
anul 1943, susnumitul cade de acord și-l găzduiește până la
începutul lunii noiembrie 1951, când pleacă din nou la Mustegep
Husein. În luna decembrie 1951, având din nou discuții cu Mustegep
Husein referitor la situația lui Asanov Mansur, susnumitul cade de
acord să găzduiască și să alimenteze pe fugarul crimean Asanov
Mansur și, astfel, îl găzduiește până la sfârșitul lunii
aprilie 1952, când este descoperit și arestat de organele de stat”.
Nu se făcea, firește, ca locotenentul anchetator Petre Crișan să
dezvăluie, în document și metodele folosite față de arestați ,
nici cine se afla în spatele Securității Române. A.M.)
O
familie risipită din Siberia până la Eforie
Cu
greutate, punând cap la cap frânturi de informații, cosemnatarul
Marian Moise a reușit să găsească un refugiat din Crimeea care,
grație unui concurs fericit de împrejurări, deși a fost arestat
de mai multe ori, a reușit să rămână în România scăpând de
deportarea în URSS. Viața domnului ABLALIM MEDJITOV, un
bătrân vioi, simpatic, care s-a stabilit în orașul Eforie, este
un adevărat roman: „M-am născut la 1 ianuarie 1930 în satul
Bescutca- Vakuf din Crimeea, gubernia Simferopol, cum i-au zis rușii
vechiului oraș-capitală tătăresc Akmescit. Pe tata l-am cunoscut
prea puțin, îl duseseră într-una din pușcăriile imensei
Siberii, ridicat de-acasă fiindcă fusese „kulak”, cum le ziceau
rușii țăranilor înstăriți. Pe când aveam 13 ani și mersul
războiului începuse să se întoarcă în favoarea rușilor,
Bescutca-Vakuf a devenit câmp de bătălie, ca întreaga Crimee, de
altfel. Lupte grele! Îmi amintesc, de pildă, că în 1943 în satul
nostru de cinci ori au năvălit rușii și tot de cinci ori
reveniseră nemții, respingându-i în lupte încrâncenate.
Îngrozită, mama a luat singura hotărâre posibilă, aceea de a ne
refugia. Așa că, pe 26 octombrie 1943 ne-am urcat într-o căruță,
mama, eu, fratele mai mic și cele trei surori mai mari și am
pornit-o către Sevastopol. De acolo, sub bombardamente, am făcut o
noapte cu vaporul până la Odesa. Aici am stat o săptămână
într-un lagăr. De acolo, după cum a hotărât mama, ne-am
îndreptat către România, de care auzisem că este o țară
ospitalieră. Ne-am fi dus în Dobrogea, ținut străvechi în care,
cum aflase, erau tătari de ai noștri care trăiau în liniște,
nesupărați de nimeni. Așa că, ne-am îmbarcat în trenul cu
destinația Constanța, unde, împreună cu alte vreo
zece-cincisprezece familii de refugiați tătari, am ajuns în luna
decembrie. Familia noastră și încă una am fost găzduiți, pentru
început, timp de câteva zile la Așșî Yașar, un negustor renumit
din Piața Griviței. De acolo, ne-a preluat un delegat tătar care
ne-a dus la Azaplar, sat al cărui nume fusese schimbat în Tătaru.
La Azaplar am stat la familia Zia până în 1945, până a venit
avocatul Abibula care ne-a dus la Topraisar, găzduindu-ne în casa
lui pentru încă vreo cinci-șase luni. Tocmai atunci, însă, a
început teroarea. A început vânătoarea, scotocirea Dobrogei după
crimeeni. Administrația românească stalinizată primise ordin
strict să-i captureze pe toți tătarii refugiați ca să fie
trimiși, chipurule, în Crimeea natală. Toți știau, însă, că-i
paște Siberia! Din refugiați, am devenit peste noapte, fugari.
Ne-am ascuns, până în 1946 la Ibram Nuredin, în satul Miriștea,
comuna Mereni. Între timp, crescusem, trebuia să muncim. M-am
întors cu fratele meu la Topraisar, unde am găsit de muncă la un
bulgar, Dinu Iosif, eu, iar fratele meu, la un tătar, Zia Musa. N-a
fost o mișcare prea bună, căci au dat jandarmii peste mine și
m-au arestat, m-au ridicat de pe câmp. Noroc că am reușit să fug,
după o noapte petrecută la postul lor din comună. Au urmat ani
grei, am fost iar prins, iar am evadat,de data asta împreună cu doi
conaționali crimeeni, dintr-un arest al Securității din București.
Am reușit, o dată, să mă salvez de la o capturare sărind în
plin mers din trenul Medgidia-Negru Vodă... M-au hăituit până
m-au prins, în 1952, la Miriștea-Mereni, m-au încarcerat într-un
sediu al Securității din Constanța, unde am stat 8 luni și 7
zile. Numai că, între timp se schimbase politica și am reușit, în
sfârșit, să rămân în România. Vreți să știți care e
„bilanțul” familiei mele? Norocul meu e c-a murit Stalin!
Prins în 1946, fratele meu, copil încă, a fost luat de ruși;
autoritățile staliniste l-au trimis să se „reeduce” în
Uzbekistan, de unde abia acum cinci ani a reușit să revină în
Crimeea. Tot în 1946 au fost capturate cele trei surori ale noastre,
luate de sovietici și trimise, pentru zece ani în Siberia. Una a
murit acolo, celelalte două au fost duse, după detenție, în
Uzbekistan, în Asia Centrală sovietică, unde una a și murit.
Supraviețuitoarea a reușit să ajungă în Crimeea, unde s-a stins
din viață acum cinci ani. Tata, pe care l-am cunoscut de-abia în
1962, la prima mea vizită în Uzbekistan, unde fusese strămutat
după pușcărie,s-a stins acolo, în 1978. Mama a murit, în durere
și deznădejde, în 1963, în Miriștea, fără să-și mai fi văzut
soțul și pe patru dintre cei cinci copii”. Nu credem că
dezvăluirile domnului Ablalim Medjitov ar mai avea nevoie de
comentarii, în afară de observația că staliniștii au rusificat
forțat patronimele tătarilor crimeeni. În ce privește represiunea
din România, pe lângă mărturia reprodusă amintim că, la
Siguranța comunistă de la Constanța, ofițeri ai NKVD l-au
torturat pe NEGIP HAGI FAZÎL pentru ajutorul dat refugiaților (ucis
în chinuri la 22 oct.1948). Între 1947-1964 au fost arestați și
trimiși în Gulagul românesc 98 de tătari dintre care 21 au murit
în detenție (dintre aceștia – Șucri Ibraim și Amet Daud în
timpul anchetei). Datele sunt extrase din broșura „Rezistența
anticomunistă tătară a Dobrogei” prezentată la Simpozionul
internațional din 2003, de la Constanța, editată de UDTTMR sub
semnătura doamnei Güner Akmolla.
Dobrogea,
țiınut multietnic, a fost pentru tătari
un tărâm binecuvântat. Aici s-au născut personalități de mare
valoare umană și intelectuală precum Mustegep / Müstecip /
Hagi Fazîl „Ulkusal” notă G.A. fondator de
țară, nume preluat în Turcia, (1899- 1996) cofondator al
importantei reviste „EMEL”( reapare din ian.2004 sub patronajul
d-nei G. Akmolla la Constanța), în românește „IDEAL” (simbol
de luptă) cf. Agi Amet Gemal – Dicționarul personalităților
turco-tătare din România” Ed. Metafora, Constanța, 1999), mare
luptător pentru cauza tătarilor crimeeni, fratele mai mare al
amintitului scriitor martir Negip Hagi Fazîl și al doamnei poeziei
tătare Saliya Hagi, Fazîl-Memet, ori remarcabilul poet Niyazi
Memet (1878- 1931), mentor al vieții spirituale a tătarilor
(cumnatul sublocotenentului Kiazim Abdulakim, erou al Armatei Române,
mort la Mărășești, notă G.A. rudă prin alianță, ginere al
deputatului liberal Selim Abdulakim; Kemal Karpat (n.1925),
intelectual de vastă cultură, sociolog și politolog, conferențiar
la universități europene și americane, consultant UNESCO,
legendarul poet Helaki (sec.al XVI-lea) și câți alții...
Primindu-i cu brațele deschise pe tătarii crimeeni, Dobrogea - în
întregul ei, nu numai în ce privește lumea musulmană de aici –
a făcut și face dovada că merită a fi numită „model de
conviețuire interetnică.” Și, deloc întâmplător, în anul
1934 , renumitului poet dobrogean Grigore Sălceanu i se decernează
premiul literar „Ioan N.Roman ” pentru minunatul său poem
BAIRAMDEDE.(...) „Aripa morii vâjâie de sârg / și prin bostană
mișună tătarii / Cu zumzete în roiuri curg bondarii / Plutind pe
urma carelor, spre târg (...) Iar sus de tot, sub cerul diafan, / Cu
mâna ridicată din geamie, / Un hoge–ngână imnuri din Coran”.
Al.Mihalcea – Marian Moise
