*CENTENARUL
ROMÂNIEI, CENTENARUL NOSTRU, AL TUTURORA*
Güner
Akmolla(membră a uniunii scriitorilor tătari din Crimeea și a
USR, fil.Dobrogea
av.Mustegep Ulkusal
(1899 România-1996 Turcia)Monumentul din fața școlii NEGIPH.F
Figură proeminentă a intelectualilor
tătari crimeni trăitori în Dobrogea, avocatul Mustegep Fazîl devenit ulterior
în Turcia Ülküsal,este primul
care evocă așezarea tătarilor în satul Azaplar / Tătaru, sat pe care
noi, eu și dl.Tudor Cicu l-am imortalizat în literatura contemporană română.Și,
aflându-ne noi, cei norocoși, în anul Centenarului Marii Uniri, ca demni
cetățeni ai României, sărbătorim laolaltă, prin scrieri și conferințe,
evenimentul cel mai important al epocii ! Traducând cele două opere ale maestrului: „Tătarii Turci Crimeeni (Trecutul
-Prezentul-Viitorul)” , operă clasică; „O viață în slujba Crimeii”; am
considerat că anul centenarului aparține istoriei universale. Introducem
cititorii în opera evocată cu aceste
citate presărate cu observațiile epocii noastre:„ Delegatul
Crimeii la Constanța. În
vara anului 1918 o veste neașteptată a colindat satele noastre: Plecând cu
vapor ul la Istanbul, Abibulla Odabaș
(1881-1938 ) s-a oprit la Constanța timp de câteva ore, s-a întâlnit cu câțiva
fruntași de ai noștri, în special cu poetul și profesorul Memet Niyazi.
Distinsul oaspete a povestit cele ce s-au întâmplat în Crimeea, subliniind
necesitatea și scopul întemeierii noului guvern (n.tr. guvern tătar crimeean).
A spus că este cazul ca tătarii din Dobrogea să revină în Patrie, să muncească
acolo; că se simte nevoia acută de intelectuali și de profesori în Crimeea, că
el poartă mesajul reunirii neamului. Aflând eu o asemenea veste îmbucurătoare,
m-am deplasat îndată la Constanța, l-am găsit pe Memet Niyazi și am aflat de la
domnia sa adevărul. El a confirmat. A subliniat chiar că cei tineri trebuie să
meargă în Crimeea, el însuși hotărându-se la un asemenea drum.M-am întors plin
de emoții în sat. Am adus la cunoștința familiei mele faptul că doresc să merg
în Crimeea. Ei nu s-au opus, dar nici consimțământul nu mi l-au dat.Tata era
dependent de reumatism. Frații mei erau încă mici. Nu se cunoștea sfârșitul
războiului. Dar eu îmi fixasem ca ideal reîntoar cerea în Patrie. Primul om cu
care m-am confesat, și i-am expus ideile mele, a fost unchiul Seytmehmet //
Sitmambet. Apoi am vorbit cu cei pe care îi cunoșteam bine și în care aveam
încredere, cu cei din sat.Vestea aceasta am trimis-o și prietenilor mei tineri
din satele învecinate. Timp de o lună am notat pe o listă numele celor care
doreau să plece în Crimeea. Un număr de 33 de tineri s-au decis să plece.În
fiecare seară mă vedeam în Crimeea, trăiam alături de tătarii crimeeni. Mă
străduiam să dau viață Steagului Albastru fâlfâind pe clădiri înalte, să-i văd
pe soldații crimeeni, să vizitez muntele cort ce cântă // să redau viața de
altădată orașelor noastre istorice, să revăd fluviul Salgîr curgînd agale.
(n.tr. Salgîr, fluviu cu același nume și azi, străbate centrul orașului Aqmescit
// Simferopol; în 2009 stând pe malul îngrijit al acestui fluviu vechi, poetic,
am scris și eu un poem în care ascult șipotul apei dar nu mai aud cuvinte
tătărești...(vezi rev.Emel, Yildiz din Crimeea). Apoi, vedeam ogoarele Patriei,
fără de capăt,cu fetele purtând fes auriu, kaftan brodat, cu flăcăi având pe
cap celebra căciulă neagră crimeeană, aflându-mă cu ei în plimbarea de vis a
istoriei. Ardeam de dorul Crimeii.” ( M.Ulkusal, tr. Güner Akmolla, 2018, ISBN 975-96488-2-2;
P.38-39). În
timpul celei de a treia ocupații bolșevice a Crimeii, Ulkusal pleacă spre
Turcia, de unde se va îndrepta spre România, țară de autentică democrație
pentru minoritari, unde își va desăvârși studiile liceale la Seminarul Musulman
din Medgidia și pe cele universitare, la fac. de Drept din București, devenind
avocat și integrându-se celei de a doua generații de avocați tătari în România
interbelică. În ianuarie 1930 va edita revista cu cea mai mare existență
temporală și ideologică, având un puternic răsunet în diaspora tătară (și pe
care noi am reînsuflețit-o încurajând și realizând ediția bilingvă, tătară și
română, în perioada 2004 – 2018). Evenimentul
repatrierii continuă, de aceea deschidem cartea marelui nostru înaintaș,
Mustegep Ulkusal, la pagina 73: „Invitație în Crimeea - Consiliul de Miniștri
al Rep.Autonome Sovietice Crimeea, sub conducerea președintelui Veli Ibrahim a decis să aducă și să reașeze
în Crimeea pe turcii din Dobrogea, originari din Crimeea. Pentru a se
pune în practică această decizie, s-au luat măsuri importante. Am aflat vestea
de la un om al cărui nume îmi este acum imposibil să mi-l amintesc, scrisoarea
venise de la acest om. Vestea aceasta i s-a adus la cunoștință și poetului
Mehmet Niyazi. Vestea a ajuns la mine în februarie 1926. M-am gândit că planul
nu se putea pune în practică imediat. Pentru că, atunci, între România și
Uniunea Sovietică nu se semnase în acest sens niciun acord. Atâta vreme cât între
aceste două state nu se constituie o înțelegere, planul acesta era sortit
pieirii.În plus, acest fapt se cerea realizat printr-o organizare temeinică a
unui organ competent. Noi nu aveam un asemenea organism. Era probabilă
atitudinea generoasă a guvernului român pentru o asemenea emigrare. Apoi,
exista atitudinea Moscovei și a regimului comunist față de turci, încă nu se
clarificaseră lucrurile. Nici măcar în Crimeea comunismul nu se edificase. Nu
se știa cum se va sfârși regimul. Din asemenea considerente, strămutarea
turcilor crimeeni acolo, părea o tragedie. Gândindu-mă astfel n-am acordat
importanță acestei știri, n-am crezut în veridicitatea ei și nici nu m-am
angajat în acțiunea de înscriere. După o oarecare vreme, întâlnindu-mă cu dl. Mehmet
Niyazi l-am întrebat despre știre, mi-a confirmat justețea gândurilor și a
răspuns că nici domnia sa n-a crezut în realizarea unui asemenea act,
neangajându-se. După o
vreme oarecare, am aflat cauza și adevărul acestei chemări: Moscova a cerut stabilirea evreilor în Crimeea. Aqmescit-ul,
sau, noul stat Rep. Aut. Sov. Soci. Crimeea, vrând să ia atitudine, a decis
aducerea în Patrie a 40.000 de turci crimeeni din Dobrogea, actul fiind astfel
adus la cunoștința Moscovei. De acolo a primit acordul.” (op. cit. )
Acum, la 100 de ani de istorie, noi știm adevărul. Veli Ibrahim (ov) a
fost condamnat la moarte pentru crimă și corupție... istoria și-a urmat cursul,
tătarii crimeeni trăind surghiunul din 18 mai 1944, bunici, mame, soții și
copii mergeau în surghiun în timp ce fiii, frații, soții luptau la Berlin
împotriva fascismului, în timp ce din prizonierii popoarelor turce-tătare ale
întinsei Asii se formaseră batalioane contra URSS; apoi,are loc revigorarea valorilor istorice
și literare (după 1957) și reîntoarcerea în Patrie după 1986! Dar, azi se
consideră că un milion de tătari crimeeni se află prin zonele de surghiun, prin
Siberia, faptul bizar este o realitate de 500.000 nedeclarați în Patrie! ... de
11.000.000 în diasporă! Și cine știe pe unde au mai rămas urmașii hanilor,
poeți de valoare așa cum putem constata în cele două volume editate de noi în
anul 2017 al „Istoriei Literaturii Tătare Crimeene” de Riza Fazîl și Safter
Nogaev, în transcriere latină dar în limba tătară, precum și în limba română.
Pentru a încheia acest demers istoric ne vom opri asupra unui fragment mereu
actual, al însușirii limbii române într-un sat tătăresc al Dobrogei anului
1907: „Disputa cu învățătorul român. Profesorul
de limbă română, văzând atenția cu care studiam noi limba turcă în ciuda
desconsiderării limbii române, s-a enervat mult. Într-o dimineață, când prof.
de limbă turcă nu se afla în școală, el ne-a adunat cărțile de turcă și
Coranurile, ducându-le în camera sa. Când a venit prof.Hafîz Hasan Efendi, noi
i-am relatat cele întâmplate. S-a supărat foarte mult, apoi ne-a spus: „mergeți
acasă și povestiți părinților voștri cele întâmplate. Eu voi lua legătura cu
Ali Riza Efendi”. Am plecat toți pentru a povesti evenimentul. Tații noștri
vorbiseră cu dl Riza. Aproximativ după o oră, dl. Riza însoțit de câțiva oameni,
cu profesorul Busuioc au intrat în cancelarie și au discutat
mult, adesea vocile supărate auzindu-se cu forță, mai ales la adresa d-lui
Busuioc, care s-a speriat, și-a cerut scuze și a înapoiat toate cărțile
confiscate. În acest timp, noi, la casele noastre, luaserăm bețe și ne
hotărâsem să-l batem pe profesorul de română. Dar cum omul și-a cerut scuze,
cum a înapoiat cărțile confiscate, am renunțat și noi la bătaie. Câtă libertate
și cât curaj, nu? Câteva zile dl. Busuioc nu s-a văzut
prin sat și n-a venit la ore. Apoi am aflat că se dusese la inspectoratul
școlar din Mangalia și se întâlnise cu insp. gen. căruia îi povestise faptele.
Iar inspectorul general l-a sfătuit să nu-i jignească pe musulmani, în plus, să
nu-i amendeze pentru absențe. Însă, după acest eveniment, nivelul lecției de
română a coborât foarte mult. Profesorul nu s-a mai străduit cu noi. Situația a
fost în detrimentul nostru, am rămas cu o pregătire slabă la limba
română.”(op.cit.p.20-21) Pentru că în acest sat, cândva eminamente tătar,
„lupta de clasă” comunistă a însemnat cel mai mare număr de deținuți politici (
moartea în anchetă a liderului și Eroului Național NEGIP HAGI FAZÎL (1906-1948;
militant patriot, culegător de folclor, autor de piese de teatru cu temă
istorică, poet și prozator; alți 11 deținuți politici; 6 familii de moșieri
goniți din sat și deposedați de orice bun material; cinci familii deportate la
Bicaz; singurele doamne (sora lui Ulkusal și a lui Negip; soția lui Negip fiind
arestate și condamnate în perioada 1952-1958), am ridicat monumentul dedicat
patrioților. Ca un supliment istoric redăm constatarea populației tătare asupra
celor trei sate în care comuniștii au cunoscut „victoria”: Hagieni, Topraysar
și Azaplar / Tătaru. Modestul monument ridicat de urmașii deținuților
politici tătari poartă „omagiul etern
adus patrioților neamului”.
