GÜNER AKMOLLA

Obiceiuri tătare-crimeene la naștere, nuntă și înmormântare 

august 2014
  

    Folclorul a constituit pentru poporul tătar, fie din Crimeea subjugată de Rusia la 1783, fie în Dobrogea, pașalâc sau stat românesc, din cauza inexistenței unei preocupări civilizatorii central-statale, cel mai important factor în evoluția spiritualității, a limbii, a credințelor și eresurilor, ca un cadru popular-original de istorie artistică.

    În anul 1979 am propus tema pentru gradul didactic I profesor de limba și literatura română „Riturile de trecere dobrogene la români și la tătari”, lucrare originală, proprie. Știam că al doilea război mondial i-a scos pe tătari din satele lor, orânduirea comunistă a zguduit comunitatea, o moștenire seculară, poate milenară, fiind sortită dispariției. De aceea oferim cu drag generațiilor viitoare de tătari și nu numai, ceea ce și noi am aflat la 1979 de la informatori atunci de 80 de ani, trecuți azi, în 2014, în eternitate, azi, când revăd pentru d-na prof. univ. Elena Stănescu notările din acei ani.

    Există un ritual al portului specific, noi, tătarii, popor turc, niciodată n-am purtat șalvari. Numai bărbații au purtat șalvari, până în anii 1947-1950. Am încă în fața ochilor imaginea bătrânilor copilăriei mele, bunicul Kurtveli, bunicul de frate Abibulla, hagiul cel mai bogat din satul meu, Aqbaș / Albești, Ismail aqay: cămașă fără guler, totdeauna închisă până la curbura gâtului; șalvari largi, pliurile și partea de la spate atârnând în falduri libere, ținută demnă de seriozitatea și eleganța personalității masculine; nelipsitul fes roșu cu ciucuri negri atârnând peste cap; opinci lucrate în gospodărie, din pieile animalelor proprii; brâul era lat, alb sau galben, el înconjura mijlocul bărbatului tătar. Existau meșteri, materiale, se respecta ritualul pipei, al cafelei naturale aduse de la Istanbul, în anii de după al doilea război mondial, cafeaua se obținea din orz prăjit și râșnit manual. Un bărbat tătar era o legendă și-mi aduc aminte cum, prin anii 1956 mătușa Urkiye m-a oprit din mers, pentru că la aproximativ un km de noi cobora dealul un bărbat: noi, fiind fete, nu puteam să-i tăiem calea!

    În romanul bilingv, în două volume, de 800 de pagini, Tatarlar (2009), Tătarii (2011) am realizat portretul femeii înveșmântate clasic: „Printre ei, negăsindu-şi locul, maica se agită neputând sta pe loc, ea fiind acea cunoscută bunică a tuturora, maica Mensure, mişcându-se fără să se cunoască bine cauza neastâmpărului din ea.Dacă vei dori să-ţi aminteşti, aseară, ea şi-a pus ligheanul mare după soba caldă de teracotă, apoi s-a spălat folosind trei ibrice / cumane cu apă încălzită, după care s-a îmbrăcat pentru a citi din Coran în ţinuta ei clasică: cămaşă de in ale cărei dantele de la guler şi de la mâini se văd prea bine; peste ea şi-a pus rochia de zile mari iar pantalonul lung de in a rămas sub rochia de zile mari, încât se prezenta, spre marea ei mulţumire ca un clopot alungit, ca şi cum ar fi fost tăiată de la mijloc, arătându-şi poalele deschise spre capătul  clinurilor lungi, umflate şi ele de căptuşeala  rochiei, în timp ce îşi îndesa mâinile în cele două mari, mari buzunare cusute în faţă! Jacheta maronie are mânici, în timp ce nasturii încheiaţi la gât strălucesc tot timpul! Ea şi-a scos din lada ei de zestre veşmintele din Crimeea, cu scopul de a le prezenta acestui ansamblu! Numai ei sunt aceia care conservă tradiţie şi obicei? A despărţit în două printr-o cărare părul devenit de culoarea cerului cenuşiu, împletit în cozi subţiri ce se deschid spre vârf din gri în alb, asortându-se doar cu baticul de mătase violet ca mura câmpului” (op. cit. vol 2, ed. Boldaș, 2011 Constanța, pag.6).

    În toate manifestările sale ample, de peste an, de post, de bayram, de nuntă, tătarii cântă, spun în melodia ei specifică, uitată azi de mulți, șân-ul, numit pe alocuri, cu diferențiere, mané,(diferența este de formă, șânul are două versuri lungi, maneaua are patru versuri, dar, realizarea artistică este la cel mai înalt nivel al artei cuvântului, portretisticii, umorului, etc), exprimând într-o revărsare lirică durerea ca și bucuria.Subiectul, tema, amintesc de celebrul citat sadovenian din studiul Poezia Populară, ed. Cultura națională, Buc, 1923, pag.23: În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cântecul bătrânesc au fost izvoare de viață și energie.” Paralelismul este clar, în civilizația tătară, cântecul, șânul, maneaua, destan-ul, întinse temporal (credem că de peste 5.000 de ani) și spațial (din malurile ungare ale Dunării la insulele japoneze), sunt purtătoarele durerilor nespuse... Tematica lor este vastă, precum le este și importanța socială, nunți și logodne cu ele se „făceau și se desfăceau” cândva:

- comuniunea omului cu natura, evidențiind frumusesețile naturii

- viața agricultorului și a păstorului

- iubirea, etern sentiment uman

- dorul de Patrie, sentimentul înstrăinării și al dezrădăcinării

- legăturile familiale, drama orfanilor

- diferențele sociale, asuprirea socială ori națională, sărăcia, bogăția

    Cântecele, șânurile, manelele, manifestări ale întregului Orient, îmbogățesc și înfrumuse-țează viața comunității conturând o aură originală în manifestări de nuntă sau de înmormântare.

   

    Nașterea, în concepția poporului tătar este un eveniment important pentru întreaga colectivitate, prilejuind manifestări cum ar fi „Loqsa–Giyîn” în traducere „adunarea în jurul lăuzei”, obiceiul antrenând cândva toată suflarea feminină din sat, din împrejurimi. Moașa, numită ebanay este o femeie pricepută în nașteri, în boli, „doftoroaia satului” și ea își începe misiunea cu rugăciuni, precum aceasta:

   

    Allahu Ekber,     Allahu Ekber,     Asan Soyun pentru băieți / Aișe Fatma, pentru fetițe.

   

    Urarea - rugăciune cuprinde invocarea divinității supreme, dar numele pomenite aparțin personajelor coranice care trebuie să-l protejeze pe nou-născut, acesta sau aceasta va trăi mult, precum sfinții numiți. Îngrijirea lăuzei era un alt moment important, ea era „strânsă” în brâu lat înfășurat peste burtă, ridicând-o chiar. Din epoca preislamică rămăseseră credințe precum punerea unei bucăți de fier peste prag, cu scopul de a feri lăuza și copilul de deochi, cel care intra în casă, călcând pe fier, „pierdea puterea” de a face rău. Tătarii credeau că acest fier are și menirea de a feri copilul de bube. Obiceiul se poate explica și ca o rămășiță a credinței în totemuri. Nașterea unui băiat era prilej de bucurie, se spunea că la nașterea fiului ”râd pereții” pentru că băiatul de la 9-10 ani ajută în gospodărie, la câmp, poartă numele familiei. Tătarii mai spuneau că atunci când rostești ”ul” adică băiat, se umple gura, de fapt ea se rotunjește. Când rosteau tătarii cuvântul ”qîz” adică fată, fiică, gura se strânge. Nașterea unei fete se asocia cu ”tristețea zidurilor”. În epoci trecute de bejenie, de sărăcie, fata era o povară, ea muncea mai puțin la câmp, ea își pregătea chiar de la naștere zestrea. O altă zicală tătară a ajuns până la noi: tătarul, musulmanul trebuie să se grăbească în aceste trei situații: să-și înmormânteze decedatul, să-și facă rugăciunea (namaz-ul) si să-și mărite fata.

    La tătari, ca și la români, există credința că la nașterea unui copil, pe cer se naște o stea, se scrie destinul, cartea sorții. Kader (destinul) era un dat hotărât deja, fatalismul dominând epocile ignoranței. Avem zicala mannay yazî (ce e scris pe frunte), în care se credea. Tata, hogea Șaip, avea un răspuns la toate: Știe Alla / Allanîn degenî bolar. Dacă în civilizația română există expresia ”vai de steaua mea” la tătari avem echivalentul ”qaderîm, yazîm.”

    Situațiile în care evoluția copilului are momente diferite, sunt explicate prin „ a fi sau a nu fi norocos, dar, prima variantă era cea convenabilă. „Norocoși și plini de har” erau considerați băieții cu un model de circumcizie natală denumită peygamber sunnetă adică circumcizia Profetului Muhammed, acest băiat nu mai era supus cicumciziei, părinții nefiind obligați să suporte cheltueli în plus. Până la 40 de zile copilul nu era lăsat singur sau pe întuneric, era ferit de „spiritele negre” prin coranul sau amailul pus la căpătâi. Ritualul scaldei dintâi, prezentat cu un lux de amănunte de folcloristul Ion Vlăduțoiu în volumul „Etnografie românească, ed. șt. Buc. 1975, pag 394, la tătari era mult simplificat: apa scaldei dintâi era sărată, astfel efectuându-se acel „tuzlamaq” adică sărare, cu scopul de a-l feri pe copil de boli și de bube. În popor circulă zicala că cei ce se vindecă mai greu de bube, n-au fost „sărați” cum trebuia!

    Desigur, generațiile de după al doilea război mondial nu cunosc asemenea practici. Emigranți, adesea fugari, ascunși, tătarii își simplificau tradiția după momentele istorice trăite de ei. Datina ursitoarelor apare în Asia Centrală în Crimeea, dar cei de aici știau rugile ocrotitoare. Totuși, se fereau de deochi, punând un obiect de fier la ușă, apa în care se spăla scutecul nu se arunca oricum și oriunde, ci, lângă zid; femeile lehuze nu se întâlneau între ele până la 40 de zile „qîrqîndan șiqmay” ca să nu moară unul dintre copii; femeia „necurată” nu venea la copil nou născut, din cauza bubelor, etc. Obiceiurile se aseamănă, unele sunt chiar identice. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost aceasta: sub sabie nu se puteau împrumuta (e vorba și de mâncăruri), deci a existat o perioadă de conviețuire pașnică. Istoria română nu clarifică, în schimb, istoria universală atestă o perioadă de 300 de ani a unei suveranități cumano-pecenege pe teritoriul actual, între 950-1150 (după alte surse, între 1000-1200, Denis Căprăroiu, Asupra începuturilor orașului Câmpulung, revista Academiei Române, Historia Urbana, tom XVI, nr. 1-2, 2008).

    Loqsa Giyîn

    Momentul dedicat nașterii culminează cu acest eveniment, care se poate traduce prin „sărbătoarea sau șezătoarea lăuziei”. Ea se organiza a treia zi după nașterea copilului, deoarece, în vremurile acelea mortalitatea printre copii era foarte mare, nici nu existau statistici. Acum, ca o sărbătoare a familiei, a comunității, se organizează festiv, la două-trei luni după naștere. Satul era anunțat printr-un călăreț pompos gătit, gălăgios în anunț, care, după rangul și averea familiei, colinda satul, apoi, oprindu-se în zone stabilite, striga:

- Loqsa Giyîn! Loqsa Giyîn! La gospodarul x care are un fiu (o fiică)! Vă așteptăm, bunicuțe și mătuși! Tataylar, gengheler! Veniți la...

    Întreaga suflare feminină a satului venea, care cu o căciuliță lucrată care cu o cârpă de scutec. Trebuie să insistăm asupra camerei lăuzei, care se „gătește” cu tot ce era în zestrea mamei la nuntă: basmale de crepdeșin sau catifea, mătase de China, batiste, colțare, șevre, broderii și dantele, peretele sau plafonul să nu se vadă! Patul era de asemenea aranjat ca o piesă regală. Mama moașă / ebanay/ pregătea și pe mamă și pe copil. Materiale înflorate înfășurau totul, păsări decupate se înfigeau la vârfuri, în acest decor de basm, moașa rostea:

    Sau bolsîn        Să fie sănătos

    Aqîllî bolsîn        Să fie mintos

    Iqballî bolsîn        Să fie norocos

    Saygîlî bolsîn!        Respectat de toți!

   

    Femeile, indiferent de religie sau naționalitate, au știut întotdeauna să petreacă. Doamnele tătare, gătite în tradiționale haine, cu șamalagea qaptan / jacheta de la Șam / peste rochia strânsă la mijloc cu acea celebră curea caucaziană, „kavkaz qușaq”, legate la cap pste părul dat elegant cu kîna, adus de la Istanbul, având papuci cu broderie fie de la Cairo fie de la Mekka, vin pe rând, grupuri, grupuri, așezându-se după ritual, așteptând cu delicatețe să fie servite cu plăcinte, kobete și koșab sau katlama / qatlama. (n.n. Circula o zicală, precum că o fată nu se poate mărita fără trei lucruri: cureaua caucaziană, șalul de catifea, prepararea șuberek-ului). Unele vorbesc în șoaptă altele zâmbesc doar, numai cele în vârstă și respectate vorbesc și dau tonul petrecerii. Tradiția este respectată. La început se întreabă de sănătate, neamul întreg fiind amintit, ca semn al respectului. Sărutarea mâinii este un ritual aparte, cea mai tânără ține mâna întinsă spre gura ei, sărută admirând kîna pus pe vârf de degete, apoi duce solemn mâna la frunte, înclinându-se adânc. Abia după ce se umple odaia lăuzei, sala, curtea uneori, se spun glume, se cântă, se spun șânuri, se dansează. Ele cântă și tot ele dansează. Rar au un fluier, un saz, o dare.

    Ceremonia acordării numelui și cântecele de leagăn

    Tot în cea de a treia zi de la naștere trebuia să i se atribuie numele. Acest nume era ales îndeobște de bunicul dinspre tată, nu în funcție de numele nașilor ca la români. Tătarii respectau partea bărbătească, religia sprijinind aspectul acesta. În lipsa bunicului patern, un alt bătrân din partea tatălui (iată, bătrânii sunt solicitați pentru că ei cunosc strămoșii!) stabilea numele. Ceremonia se desfășura astfel: erau invitați 5-10 bărbați, rude apropiate și dl. Hoge. După un scurt moment religios, hogea lua copilul în brațe, se așeza în dreptul ferestrei (simbolul poate fi preislamic, o apropiere de cer?), orientându-se cu fața spre miază-zi spunea „acest copil, născut din părinții...va purta numele de...” Repeta de 3 ori și întreba tot de 3 ori martorii dacă sunt de acord cu numele. Apoi i se striga copilului la ureche de 3 ori numele. Abia după aceste momente stricte, urma masa, după situația familiei.

    Astăzi ritualul are o formă simplificată: copilul nu mai e purtat pe brațe, martorii pot lipsi, sunt de ajuns părinții, ceremonia s-a redus la atribuirea numelui șoptit la urechea copilului în timp ce rugăciunea este adresată Lui Allah! Ruga se spune în arabă și în turcă (n.n. Tătarii din Crimeea au tradus Coranul, rugăciunile, în limba tătară crimeeană, munca fiind realizată de Muftiu și de un intelectual, dl. Riza Fazîl, președinte al Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea, până la ocupație!) Ruga cere Creatorului Divin viață lungă pruncului. Masa poate chiar lipsi (n.n. Scumpirea recentă din România a creat o reformă, pomelnicele se fac cu pachete simbolice în locul meselor copioase de altădată).

    Nu putem ști dacă obiceiuri precum „darea copilului pe fereastră, schimbarea numelui”, având ca scop salvarea vieții pruncului, au trecut de la cumani la localnici, sau, invers, dar tătarii practică pe alocuri asemenea tradiții denumite „practici păgâne”.

   

    Cântecele de leagăn, cândva patrimoniu cultural, azi, nu se mai știu. Despre ele scriu cercetătorii tătari din Crimeea, eu am scris în Karadeniz, ziarul udttmr la care, încă din 1990 eram redactor, apoi, patru luni am fost în 2011 redactor-șef putând să editez din întârziate numere doar 9 în 4 luni, deci, în 1995 lansam concursul ”Cine știe cel mai frumos cântec de leagăn” care „a murit” din cauza necunoașterii temei? Numai?

    Noi, tătarii crimeeni am adus valori culturale din Patria Crimeea, cântecul de leagăn se numea la noi „Ay nany”și cuprindea îndemnul matern la binefacerile somnului alături de urarea la sănătate și belșug. Voi aminti două cântece de leagăn:

   1.   „ Cine are fată, mândrie mare are

         Cu patruzeci de oameni încuscrit el pare

         Cine băiat are, bogăție are

         O sută de văcuțe în ogradă-i sare.

        Puiul mamei, nani,nani,dragul meu

        Vei fi sprijin mâine,puiul mamei, puiul meu.

   2.   Fată, fată năzuroasă fată,

         Cămăși de mătase, treizeci porți odată.

         Din trandafir salteaua ți-am țesut

         Din cânepă albă plapumă am cusut.

         Am anunțat cu tine privighetorile,

         Găsesc eu ușor cu tine, zorile.

    Un ritual original al comunității, respectat de sute de ani (despre circumcizie înainte de Islam nu avem cunoștințe) este al nunții de circumcizie / sunnet toy practicat pentru introducerea băieților în categoria bărbaților. Religia mahomedană prevede printre alte prescripții ale Profetului circumcizia obligatorie a băieților între un an și 10 ani. În trecut, manifestările se desfășurau într-o suită de momente. Majoritatea tătarilor, fiind săracă, se rezuma la o slujbă religioasă, fără muzică, fără nuntă, dar urmată de o masă tradițională (masa va fi tratată mai jos). Un om cu stare în satul tătar aranja nunta de circumcizie a fiului cu nunta altor cinci-șase, chiar zece băieți provenind din familii mai modeste. Se accepta ca un gest nobil, mulțumind. În anii comunismului sovieto-român, au rămas câțiva băieți necircumciși din cauza arestării părinților, dar, după vârsta prevăzută, prin intervenția unor rude amabile, chestiunea și-a găsit rezolvarea la unii dintre ei.

    Nunta aceasta poate să fie mare, invitații vin de pretutindeni, comunitatea simțind că, încă un băiat își găsește locul. Mulțimea este pestriță, dar la slujba de sunnet participă doar bărbați. Masa este servită, ca la toate manifestările, întâi bărbaților, apoi femeilor. Mica operație chirurgicală aprobată de medicina modernă, se desfășoară pe viu, anii 1980 au mărturia faptului „eroic”. Meseria de sunnetci era una apreciată, invidiată, azi operația se face la spital, numărul maeștrilor scade până la dispariție. Slujba este denumită sunnet duvasî. Nunta dura trei zile, începea joi și se încheia sămbătă seara, oaspeții plecând la casele lor duminică. Se mai organiza de luni până joi, în cazuri speciale. În prima zi, seara, avea loc slujba religioasă, azi ea se face vineri sau chiar sămbăta, nunțile de trei zile nu mai sunt convenabile, după care masa tradițională se oferă tuturor celor prezenți, oaspeților și săracilor care privesc de la gard! Lista de mâncare este copioasă: supa de carne tocată cu fidea de casă, dreasă cu ou și cu iaurt; carne de oaie (măreția nunții se socotea în numărul de oi tăiate, sau vacă, vițel, cămilă) prăjită la cuptor, servită cu fasole gătită tot tradițional, cu salată, rar se dă piure sau cartofi prăjiti. După servirea mesei, se ascultă muzică, cei sentimentali lăcrămează; tinerii, dar mai ales bătrânii, dansează acele splendide dansuri bărbătești „aqay avasî” iar daula trebuie să bată ritmul celebrului qaytarma. Aceleeași mâncăruri se servesc femeilor, celor de afară, neinvitații savurând mirosul mâncărurilor... De altfel nunta se definește prin cuvântul toy, verbul toymaq însemnând a te sătura!

    Textele de șîn, mané, cântecele emigrației, ale orfanilor, ale bolnavilor, ale recruților, copun un tezaur pe care vrem să-l imortalizăm curând, volumul bilingv aflându-se la editură. Cităm două manele, atrăgând atenția că ele se află în aceeași formă artistică unică în Dobrogea, în Anatolia, în Balcani, în Kazahistan, Crimeea, oriunde a ajuns poporul turc:

    Mané manéyi açar            Maneaua cu manea se cântă                  

    Mane bilmeyen kaçar         Cine nu o cântă, o să fugă

    Ben bir mané söyleyim        Eu vreau o manea să-ți spun 

    Derdine derman açar.             Și leac durerii tale să pun.

    Maneci başımısın            Maestru ești tu  de manea

    Cevahir taşımısın            Sau bijuterie scumpă, grea?

    Ben bir mané söyleyim        Eu o manea am ca să-ți spun

    Cebinde taşırmısın.            În buzunar mă lași s-o pun?

    (Magiube, mama mea, născută  1912)

    Dacă masa bărbaților se încheie cu rugăciunea spusă de cel mai în vârstă bărbat, de obicei, hogea sau un hagiu, la masa femeilor ruga este rostită de o femeie care știe să spună rugăciunea mesei. Toată lumea încheie cu urarea:

    Qayırlı sıpralar bolsın            Să fie masa îmbelșugată

    Uyken toyuna bolsın!            Și la cununie să ne vedem odată!

    Normal, mesele se succed numărându-se cinci, zece, timp în care muzicanții (ei fac pauza doar în timpul mesei) cântă, se dansează și se spun glume. Se dansează pe rând, bărbații pe rând, femeile, între ele, numai la dansul băbătesc intră acum și femei, dar se caută rudenia cu bărbații care „joacă”. Apropiații ies și lipesc bani, prind bani pe pieptul dansatorilor, dansând și ei și rostind vestitul Appaz, Șappaz!

    Tineretul, ca la toate manifestările tătare, turce, oriunde în marea lume a noastră, își are locul special rezervat, de obicei într-una din seri, ultima seară la sunnet–toy. Ei, tinerii, au sarcina de a împodobi un cocoș, bineînțeles, tăiat, curățat, împodobit în culorile cele mai „cocoșești”. Se ia cocoșul cel mai falnic, el simbolizând bărbăția. Exista un ritual al tăierii lui, o rugăciune specială, de urare, se păstra întreagă pielița ce lega capul de trunchi. Curățat, fiert și răcit, se împodobea cu fășii de hârtie creponată viu colorată tăiată, încrețită, spiralată, imitând penele unui falnic cocoș. De fapt, acest cocoș era deliciul copilului trecut prin circumcizie, bucuria copiilor fiind savurată de întreaga nuntă. În satele noastre coca servea de lipici. În timpul împodobirii muzicanții cântau melodia cocoșului „qoraz tellemesî.” Poporul lua parte la acest moment, cântând odată cu ritualul de împodobire:    

    Telllı qorazım                Cocoșul meu împodobit

    Pullı qorazım                Cocoșul meu cel aurit.

    Qorazımnı telledıler             Azi mi-au împodobit cocoșul

    Daldan dalğa uşurdılar.         Prin crîng și crengi își are zborul.

   

    Doamna Șukriye Kerim, originară din Tătaru / Azaplar, actualmente poeta localității dobrogene Tuzla, în volumul de poezii SUYGI dedică cocoșului peste 20 de strofe care evocă poetic lumea satului în nunta de sunnet. (Această poezie a mai apărut în Istoria literaturii, în tătară și în română, precum și în vol,Cântecele Emigrației, azi, septembrie 2014, aflându-se la editură).

    Terminarea ornării, încheierea cântării, a dansului dedicat cocoșului, ridicat sus spre văzul tuturor și purtat de la poartă la salon și bucătărie, crea o atmosferă de reală bucurie. A doua zi, sămbătă, înainte de prânz, venea la nuntă personajul important, sunnetci aga, domnul specializat în circumcizie, întâmpinat cu melodia invitatului sau, șaqîrtu avasî, dar, copilul sau copiii ce urmau să se supună ritualului, sunt îmbăiați, îmbrăcați în ținuta special pregătită de mamele bucuroase cu „lacrimi”; eu n-am văzut nicio nuntă de acest gen în care mama să nu aibe ochii roșii de plâns, ea știe ce se va întâmpla cu fiul ei cel drag. Astfel, fiecare băiat are o cămașă de mătase albă sau bleo, brodată, iar pe cap poartă unfes mic, brodat cu înscrisul MAȘALLAH adică slavă lui Allah, mulți au și o eșarfă pe piept, cu aceeași inscripție-broderie. Mai este un trusou, numit toqîz (nouă sau noar, triburile noastre considerau 7 și 9 cifre simbolice, fatale sau pline de noroc).

    Pe cămașa de borangic țesută în casă (aproape toate familiile aveau un război de țesut, hainele, opincile, se produceau în gospodărie) se prind: prosoape, marame, colțare, șeure, batiste dantelate, cămăși, ciorapi, și, nelipsitul dar în bani, după posibilități. Acest toqîz era plimbat bine prin sat, cu căruța la care se înhămau caii cei mai iuți, împrumutați, la nevoie, apoi, i se dăruia celui care făcea circumcizia. În tot acest timp, băieții mâncau, beau qoșab, toată suflarea de copii, fetițe și băieți dansând pe melodia specifică, pe piept prinzându-li-se batiste.

    Lăutarii din căruță, un clarinetist și un toboșar (cel care bate ritmic daula) îi plimbă pe copii, oboseala ajutându-i să suporte mai ușor „tăierea pieliței igienice”. După plimbare, copilul era luat în brațe de cea mai apropiată rudă de sex masculin din partea tatălui, jucat și învârtit bine, ”scuturat” de o bătrână care gonea frica și boala; mama se bucura și ea de acest ritual al încurajării; apoi era dus în camera pregătită, unde grupul de bărbați – viitorii martori ai circumciziei musulmane, cânta și se ruga în cor Tekbir Alla răsunând înspre cerurile înalte! Sunetul acestui cor trebuia să acopere țipetele băiețelului speriat și însângerat! (n.n. eu, personal, mamă de băiat, am încercat să mă opun sau să-l operez la spital; mama și soțul, adevărați musulmani, m-au învins). Pentru vestea că „băiatul a scăpat, mujde, cum spunem noi, mama pregătea un dar celui care o vestea primul. Daruri, dulciuri, bani, umplu patul intrării în bărbăție, cuvintele rostite sunt: „gata, a devenit bărbat, de acum va fi curajos, ș.a.m.d. Muzica acoperea nunta, toată lumea se bucura și dansa. O sinie mare încărcată cu bunătăți era purtată printre nuntașii îndemnați să servească bunătățile special pregătite.

   

    Nunta este o manifestare exuberantă artistică și populară, cu scene numeroase, clar definite în cronologia lor, cu factori multipli, consfințind trecerea celor doi tineri la o nouă etapă de viață. Nunta tătărească îmbină poezia și jocul de scenă, muzica și dansul, momente vesele, solemne sau tragice. Timpul care s-a scurs arată că păstrarea tradiției este o calitate a neamului nostru, fără a fi o piedică în calea modernismului. Elemente ale nunții românești care au pătruns după 1945 în structura nunții tătare, au modificat componențe importante, precum introducerea nașilor în locul poziției de vekîl ana și vekîl baba, masa mare de la restaurant nu exista, băuturile alcoolice nu erau permise, rochia de mireasă nu era aceasta de acum. S-a păstrat aspectul general de petrecere și voie bună.

    Bănuind parcă epoca de schimbări ce urma să vină, aproape toți scriitorii perioadei interbelice au încurajat tradiția nunții, scriind piese de teatru, scenete școlare, poezii cu tema aceasta. Pentru pregătirea nunții este antrenată o comunitate întreagă, familiile având rolul decisiv. Cultura noastră respectă și cultivă de milenii patru momente absolut importante: pețitul, logodna, nunta propriu-zisă și cunoașterea rudelor, qudağıylıq.

    Pețitul sau geaușîlîq scris caușılık este primul moment al acordului reciproc şi al fixării îndatoririlor de zestre și de daruri. Se duce o luptă crâncenă din partea părinților pentru a obține avantaje. Abia după acest moment în care se fixează data logodnei, a nunții, cei doi tineri primesc avizul de a se cunoaște... dar, tinerii în toate timpurile au știut să se descurce, ei se vedeau la fântână, la șezători, la nunți, schimbând batiste și întercalând manele și șânuri. Deci, logodna, nîșan toy se desfășura la tătarii din Dobrogea,ca o nuntă mai mică, luau parte rudele cele mai apropiate, prietenii. Cu acest prilej avea loc un altfel de schimb între cele două familii: mirelui i se da un semn al logodnei, o șeure / broderie scumpă adesea cu fir de aur sau de argint, procurat din Turcia, lucrată fin în patru colțuri; miresei i se pregătea, după stare, un șal, un material de rochie. Chiar și în perioada interbelică se obișnuiau logodne lungi, de ani, implicând o serie de reguli în comportamentul celor doi, în special al fetei. Cauza era economică, nunta și zestrea costau mult, materialele se procurau din Siria sau Turcia. Am descris o asemenea logodnă de 7 ani, în romanul Tătarii, vol I, protagoniști fiind Salya și Mendu, ambii descind din familii de hagii și hogi, bogați, în satul Tătaru. Amândoi vor fi arestați ca „dușmani ai comunismului” în 19 aprilie 1952! Cei săraci, evitau nunta, fugeau prin bună înțelegere. Logodna, scurtă sau lungă, era un prilej de cunoaștere, dar și ruperea ei era un prilej de bârfă! Această logodnă era făcută de reprezentanți, quda, delegați bărbați din ambele părți, nu lipsea pețitorul. Ei aduceau darurile, pentru mireasă și pentru rudele importante, ei erau ospătați cu o masă de nuntă. Misiunea lor era aceea de a schimba darurile numite nîșan boqșasî (bocceaua de logodnă). În fiecare casă există bocceaua de logodnă de nuntă, broderia fiind tradițională, expresivă și simbolică. De obicei mătasea este de culoare albă, dar poate fi roz sau bleo.

    Obiceiurile nunții tradiționale, la românii și la tătarii din Dobrogea, spre uimirea noastră, cuprind multe elemente comune. Astfel, obiceiul strigărilor (de ce n-ar fi al invitațiilor de azi?) este aproape identic. Pe cai împodobiți special, călăreți tineri și frumoși, în haine de sărbătoare, atlî, colindă satul, mahalalele lui, satele învecinate sau cele cu rude, strigând:

    Toyğa, toyğa!                               La nuntă (femei, fete flăcăi),

    Falan aqayın üyüne!                     Acasă la nenea cutare,

    Toyğa, toyğa!                               La nuntă satul să vină!

    Nunta tătăreasca se desfașoară cu mici diferențe dar cu nume diferite, la fată și la băiat: ul toyî, qîz toyî. Daca strigarea se face joi, vineri seara e nunta fetei numită qîna toy, nunta de kîna. Într-o odaie mai mare a locuinței, in șura sau in grajd, special amenajat, se adunau fetele. Erau mindire pe jos, perne puse pe covor sau pe rogojina, fetele se așezau pe ele; de celaltă parte a sălii stăteau baieții in picioare, distanta fiind de 2-3 metri. Între ei se plimba cu un bici in mană un bărbat proaspăt căsătorit, pocnind din bici cand o pereche se apropia prea mult.

    Momentul poetic era de o savoare deosebită, corul fetelor adresa către nuntași celebrele șîn-uri, create special pentru acea nuntă, cu o forță socială satirică ce putea distruge familii, logodne, întorcând nunta. Dacă mireasa nu era talentată, sau dacă nu dorea ea însăși să cânte, ruga o prietenă pentru acest ritual. Flăcăii aveau textele lor, memorate. Cine ar îndrăzni să nege talentul poetic, muzical-artistic al poporului care aducea o civilizație străveche, peste mări, peste munți, învingând lagăre și surghiunuri? Melodia specifică a șînului eu o știu de la mama mea, Magiube, născută în anul 1912, este dureros că azi, tinerii nu mai știu nici textul, nici melodia acestei pagini istorice și poetice din civilizația noastră. Dar, în alte zone, precum Anatolia, Caucazul turco-tătar, obiceiurile s-au păstrat în întregime. Începutul nunții de fată era deci această spectaculoasă muzică, tinerii adresându-se pe rând:

     “Qayırlı bolsın iygılık            Qayırlı bolsın degenge

     Kutlı olsın dugun                Darısı bolsın

    Yalan dunya başına                Kışkeneler cetışıp

    Cığılğan bugun.                 Eksıgı tolsın!

    Să fie nunta în ceas bun            Urarea bună i-o întorc

    Să fie cu noroc!                Eu celui ce-mi urează.

    Pe capul tău s-a răsturnat             Cei mici să umple locul gol

    Al lumii cânt și joc!                Crescând cu drag și vază!”

    Fireşte, dialogul prin cântec și poezie continua, luau parte femeile, bărbații, antrenându-i pe tineri. Multe șînuri erau vechi, multe se creau pe loc, călătorind în timp și în spațiu. În anul 2003, participând la un simpozion de poezie turcă la București, am primit o culegere de manele din Cipru. Am fost surprinsă și fericită să constat că aici în Dobrogea, dincolo în Crimeea, se cântau aceleeași șînuri și manele! (Oğuz M. Yorgancioğlu, Maniler, Kıbrıs / Cipru, 2003, Mağusa, ediția a III*a, pag. 179 cu prima mané de început al festivității).

    Pregătind cu ani în urmă o recenzie la nunta clasică tătară, la creațiile literar-muzicale numite în civilizația noastră„ șîn și mané” am notat câteva observații: nici timpul, nici spațiul apariției și evoluției acestor produse ale geniului creator popular, nu-l putem fixa cu exactitate matematică, Balcanii, Anatolia, Caucazul, Crimeea, Orientul Îndepărtat, Orientul Apropiat, Asia Centrală, spațiul carpato-danubiano- pontic, iată o lume în care colindă aceste poeme.

    Noi știm că face parte din spiritualitatea noastră, dar primele mărturii vin de la ebraicul mana, un catren, sau poate de la maniheismul sec. III-IV, valori aparținând kurzilor, turkmenilor, arabilor, sub forme ca șîn, cin, sau, la tătarii din Kazahistan spunându-se olen tori, în Anatolia manî, de câți ani, 500 sau 5.000? E greu să-i dăm manelei o definiție simplă, culegerea din 1916 a folcloristului maghiar Zsuzsa Kakuk, Ankara, 1993, ed. Türk Dil Kurumu Yayınları 564, cu titlul KIRIM TATAR ŞARKILARI / Cântecele tătare crimeene / aparținând marelui cercetător Macar Ignac Kúnos (1880-1945), neuitat în cei 100 de ani de la primul război mondial, cuprinde manele culese din lagărele austro-ungare din anii 1915-1916, ca o dovadă a istoriei soldaților neruși care erau așezați în linia întâi a frontului, murind sau devenind prizonieri, dar și artei noastre literare, aceste texte ne vin din toată fosta URSS; am scris studiul în revista EMEL / IDEAL, nr. 8 oct. 2005, an 75, pag. 29-35, cartea fiindu-ne oferită de d-ra studentă atunci, Aslîhan Bolat, nepoata primei poete tătare din România, Salya Fazıl Memet, cartea având data aprilie 2005, Istanbul.

    Vechea datină tătară-turcă a cumpărării miresei, a rămas, probabil, în gestul politicos al mirelui de a trimite, conform înțelegerii din timpul pețitului a unui berbec, odată cu sinia de qatlamale (plăcintă tradițională de foietaj stratificat, prăjit în ulei, presărat cu zahăr, miere de albine), șal, papuci,cafea, zahăr. Partea miresei răspunde a doua zi cu pachetul ce cuprinde: qatlama, prosop, lampă, un ștergar la vârful căruia se leagă, simbolic, sare și grâu. Legătura provine din viața și truda agricultorului, sarea înseamnă belșug, grâul simbolizează recolta. Conform înțelegerii, mirele poate să trimită câteva oi, legând de coarne un șeure, ștergar brodat, recent, o basma.

    Revenind la nunta din partea fetei, la qîna toy, trebuie să explicăm că fetele veneau gătite dar simbolul împărțirii de „qîna” tuturor invitaților, se efectua în sunetele muzicii. Am aflat că obiceiul exista și la macedo-românii din Pind. După acest moment, urmau dansurile în doi, în patru, fetele separat, flăcăii separat. Veselia cuprindea întreaga asistență.

    Qîna toy din casa miresei coincidea cu nunta din casa mirelui, numită șîraq toy, apoi qoraz tellemesî, nunta de lumânări și de împodobire a cocoșului. Observăm prezența cocoșului împodobit, simbol al procreării, al nevinovăției, al continuității la popoarele stepei. Strămoșii locuiau în vastul teritoriu medieval DEȘT-I KIPCEAK, abia după două bătălii au reușit mongolii să învingă armata băștinașă, la 1241, kîpcegii / cumanii, strămoșii tătari împrăștiindu-se în mai multe direcții: o parte rămâne și formează ordu, marea oaste mongolo-tătară, ulterior numită impropriu numai tătară; o parte se consideră maghiară, română sau ucraineană, urmele stând ca dovezi de nezdruncinat și azi, în toponimie, antroponimie, artă culinară, paremiologie.                                                                        

    În tradiția nunții noastre perechile dansau separat pe sexe, rar, se dansa mixt, numai în cazul rudelor foarte apropiate, verii fiind de rang unu. Una dintre melodiile preferate era cea dedicată soacrei (qaynana avasî), cântec, joc și mimică prezentă în tot spațiul locuit de numeroasele neamuri turce, tătare, care, de-a lung de milenii au conviețuit și au supraviețuit:

    “Kaynanayı ne yapmalı        Cu soacra nu ai ce să faci

    Merdivenden atmalı             Decât pe scară s-o arunci!

    Dambur-dumbur giderken        Rostogolindu-se ea pe jos

    Oturupta seyirine bakmalı.        Să stai și să privești frumos.

    Bahçede ınçır,  kaynana        Kurmale în grădină, soacră,

    Boynuna zıncır, kaynana        La gâtul tău un lanț se leagă.

    Ogluna seni söyleyim            Te spun eu, fiului, să știi,

    Seni gidi hınzır,  kaynana!        Fir-ai să fii, afurisită, soacră!

    Bahçede vış- vış kaynana        Vișina e coaptă, vîș-vîș, soacră,

    Öñ  dişin düşmüş, kaynana,        Dintele din față –i dus, soacră,

    Yaşın yetmiş, kaynana,        Vârsta ți-e la șaptezeci, 

    Senin işin bitmiş, kaynana!”        Ești terminată, tu, soacră!

   

    Fiecare joc este întâmpinat de gazdă cu vestitul Appaz, moment în care se oferă bani dansatorilor, banii fiind de fapt ai muzicanților, care cântă „cu foc!”

    Obiceiul „bărbieritului” a cunoscut și la tătari o amplă desfășurare, cu revărsări în istoria noastră trecută și prezentă, o suită de momente ale teatrului popular, culminând în multe zone cu vestitul KIEW CANI / moment prezentat amplu de Negip Hagi Fazîl, tradus de noi sub titlul „Poezia Nunții Mirelui”, textul fiind publicat atât în EMEL / IDEAL, dar și în volume.

    Când mirii proveneau din sate diferite, exista și momentul numit toy aldi (alaiul miresei), cu momente de veselie prin permisiunea sau nepermisiunea acordată miresei! Pentru miresele care cunoșteau Coranul, era o cinste să aibe în alai un băiețel ce purta Coranul înveșmântat într-o învelitoare cât mai frumos și scump pregătită.

    Duminică seara, deci în ultima zi de nuntă, apropiații, prietenii mirelui și ai miresei, se adunau într-o sală anume pregătită, însoțiți de muzicanți, se alegea comitetul (maxim 5 membri) de organizare, care reprezenta simbolic sfatul țării, guvernul; hanul, mai marele peste toți, împărțea guvernul în două părți, ceata din dreapta și ceata din stânga, neuitând paznicii, boierii, vestitorii. La mijloc se afla tezaurul țării, o sinie cu produse specifice. Momentul începea cu acest text introductiv:

    „Qara qave așladım            Cafeaua neagră am gătit

    Qonuşmağa başladım            Și vorba astfel mi-am rostit!”

   

(scenele, textele, momentele, mi-au fost relatate de mama, Magiube și de tatăl vitreg, Amet, cărora le mulțumesc pentru lucrarea de grad I didactic din anii 1979-1980; după 1990 documentarea mi-a venit din Ulkusal, Negip, Crimeea și Turcia). (ANEXA 1)

   

    În timp ce mirele se bărbierea, doi flăcăi purtând lumânări aprinse, având batiste legate la braț chiar de mireasă, stau alături de mire. După bărbierit, mirele se îmbracă în straie de nuntă, sărută mâna rudelor în sensul acordării de către comunitate a dreptului la o nouă viață, la cea de familist, primind și oferind daruri. După acest final al bărbieritului, în unele zone de stepă din Crimeea, în Anatolia estică, în unele sate din Dobrogea de sud-est, se oficia Qieu canî, ceremonia continuând până în zori. Momente vesele diferențiau sate și zone, obiceiuri precum para mînsetmesî / urcarea banilor oferiți lui kîrgiman aga.

    Când mirele era introdus în camera miresei, se aprindeau lumânările, care ardeau toată noaptea. Datina simbolizează urarea de viață fericită. Flăcăii invitați de mire se duceau alături de fetele, invitatele miresei, cântând împreună cântece de petrecere, șânuri, manele. Acestea puteau fi momente de noi prietenii, noi logodne. Iată, tătarii aveau de fapt, două nunți, cu momentele lor. Literatura noastră este bogată în texte de șân,manele, cântece de dor, de înstrăinare, surghiun. Nunțile epocii noastre dovedesc împrumuturi și interferențe româno-tătare, în special în Dobrogea, tătarii aducând nunta din satul tătăresc în restaurantul românesc (după anii 1960-1962 satele noastre s-au golit, recolonizarea a pornit dinspre Moldova spre Oltenia, Banat, astfel că nunta tătărească de azi are: nași, masa mică de la mireasă, masa mare de la petrecerea cu dar, se cântă pentru mireasă, se gătește mireasa care se îmbracă precum orice mireasă a epocii, purtând voal, rochie albă, parcurgând calea spre fotograf, jucând hora în fața blocului și purtând la piept batiste dantelate, dansând hora batistei și perinița.

    La doar câteva zile, partea mirelui pregătea aqît qudasî (soli de cununie), care, în număr de 8-10 bărbați plecau cu daruri la mireasă. Printre ei se afla întotdeauna un băiețel de 8-10 ani, care purta două lumânări împodobite cu beteală, din care oferea fire celor din jur.

    Remarcăm elemente dispărute după cel de al doilea război mondial: mireasa se îmbrăca cu o rochie nouă dar obișnuită, nu avea voal, nu punea basmaua, era dusă pe distanță scurtă cu moghedek–ul (un cărucior) sau cu căruța pe distanțe mari. Era obiceiul ca bărbații delegați / quda / să ducă miresei din partea mirelui, qabîrga qol / coastele și membrul anterior al oii; scalda, cu condiția de a se face în ritual, de trei ori, creștetul capului, antebrațul, urechile, gâtul cu dosul palmei, picioarele până la glezne. Aceste părți ce vin în contact cu lumea exterioară trebuiau purificate în mod special în Islam.

    Momentul atât de important al gătitului miresei n-a existat la tătari. După nikya / cununia religioasă, unica în trecut, partea miresei pregătea quda și qudagîy, în număr de 40, fiecare își pregătea căruța, se forma un alai mare, iar la sfârșit venea căruța sau căruciorul miresei, numit moghedek, car împodobit cu marame, năframe. Mireasa se înfășura într-un caier de lână, împreună cu trei fete, se înfășurau toate în fire multe, încâlcindu-se. Când intrau bărbații care veniseră special ca să ia mireasa, începea o luptă, fetele se opuneau, firește, simbolizând dorința ei de a nu-și părăsi familia, condiția de fecioară; bărbații desprindeau fetele din caier, le aruncau în colțurile odăii, uneori chiar brutal; când ajungeau la ultimele trei, tăiau firele, luau mireasa pe sus, o înveleau în pătură sau în șal, o „aruncau” în moghedek, se acoperea moghedekul sau căruța și alaiul miresei pornea spre casa mirelui. Mireasa tătăroaică nu trebuia să fie văzută de nimeni. Convoiul ei cuprindea 20-30 de căruțe, alte care de boi duceau zestrea, fiecare căruță fiind împodobită cu năframe și marame. N-a existat în trecut nuntă tătărească fără dispută, ceartă, bătaie, toate consumându-se la toy–aldî. Flăcăii din satul mirelui cereau GIAȘLAR TOQIZI, un dar complex cu multe obiecte țesute, brodate, azi se cere bani, termenul doqîz, toqîz fiind vechi și amintind de triburi în număr de nouă.

    Ajunsă în casa mirelui, mireasa era coborâtă tot înfășurată, deobicei în cearceaf, nimeni nu trebuia să-i vadă chipul. Ea era așezată într-un colț, după o perdea. Solii ei, quda și gudagîy, așezați în camere separate, erau ospătați, cu tradiționalele noastre plăcinte cu carne, prăjeli de foietaj. După acest moment, după starea social-economică a familiilor angajate în nuntă, avea loc kureș-ul, numit „toy tușken kureșî”. Kureș este sportul specific, vechi de milenii, ca și oina, scris OYNA, despre care s-a uitat că este un joc tătăresc, verbul OYNA însemnând în toate dialectele limbii turce-tătare, joacă, imperativ. Sunt reguli proprii la kureș, pehlivani din sate vin să-și caute gloria. La nuntă, mirele era el cel ce oferea berbecul câștigătorului. Bayraq –ul, steagul cu daruri simboliza libertatea. În toată durata luptelor de trântă, orchestra cântă melodia numită kureș avasî, din care se repetă un refren: koter, at! / ridică și aruncă. Exista și o obligație în pregătirea zestrei miresei, casa o construia mirele, dar, mireasa o umplea cu bunuri necesare vieții familiei nou formate. După ceremonia toy kureșî qudalar, bărbații veniți cu alaiul miresei, plecau, rămâneau doi-trei care aveau sarcina de a ajua femeile în ornarea camerei nupțiale. Întâi se bat cuie pe pereți, femeile știu rostul lor, se trăgea ața, faldurile de la baticuri, șaluri, mătăsuri pentru cap numite greb (bănuiesc că termenul provine de la crep – crepsatin), marame țesute în alb și în culori felurite, acoperind pereții și tavanul. În timpul sau către sfârșitul împodobirii camerei mirilor, flăcăii se străduie să trimită înăuntru o pasăre care să strice rodul muncii depuse. Ei cereau ceva femeilor, neprimind, se răzbunau cu vreo cioară sau porumbel muiat în petrol, catran, ca să strice acea muncă de migală și de artă a femeilor. Alți flăcăi cereau soacrei mici o năframă sau o basma, pentru a lega cocoșul împodobit, cerința avea un nume „qoraz avayitî”. Flăcăii mai cereau kîse / buzunare țesute cu fir de mătase colorată, marfa fiind adusă din străinătate, socrii, unchii, călătoreau dinadins pentru a procura de la Istanbul, centrul și comercial și cultural al lumii noastre. Aceste kîse erau pentru bani sau pentru tutun. Două cumnate, cenge pronunțat genghe, deci nu de rang de sânge ci rude prin alianță, îmbracă mireasa abia acum cu darurile venite de la mire, ceremonia are loc după perdea. Salbe de aur i se pun pe piept, întreaga suflare află ce fel și câte monede de aur are mireasa, peste ani se știe averea (când am revenit în Dobrogea, după 29 de ani,se știa salba mamei mele, a fost somată s-o predea!), în unele situații ele sunt împrumutate! O pânză roșie îi acoperă fața, simbolizând nevinovăția feciorelnică. Mireasa dăruia soacrei ei o cămașă tradițională, țesută din borangic, rar din bumbac, o maramă iar socului mare îi oferea un toqîz, pe cămașă se prind alte nouă daruri, precum, șervete, năframe, șeure, buzunare, brâu, ciorapi). Fiecare membru al familiei mirelui, frate, soră, bunici, primea darul.

    Urma momentul numit tanîș / cunoștința. Soacra mare îi dăruia miresei o monedă de aur, legată cu ață roșie, ca s-o poarte la gât. Abia acum o vedea soacra mare pe mireasă, ridicând pânza ce îi acoperea chipul. Tot soacra mare aducea o sinie în care se afla un vas cu șerbet, un altul cu gogoși tătărești numite ulkum, lua în mâna ei o gogoașă, o muia în șerbet, o rupea în două părți, o parte o mânca ea, cealaltă parte era dată soacrei mici. După acest ritual, foarte vechi, mâncau și celelalte femei. Darul socrului mare se oferea tot acuma, el consta dintr-o vacă sau un vițel, aduse în alaiul miresei. Partea fetei dăruia mirelui un cal sau un mânz, acest dar fiind adus odată cu întreaga ei zestre. Mirele, care fost deja sărbătorit la kiyeu-geanî, s-a bărbierit, se roagă prin slujba numită namaz, după care este dus în camera nupțială. I se cântă, în cor ilaye (cântec religios special). Redăm un fragment al textului folosit în zona dobrogeană numită DERE BOYU,Valea cea Lungă, zonă apropiată litoralului și deci cu relaționări până la Techirghiol. De altfel, diferențele de texte literar-religioase au apărut în funcție de zona provenienței crimeene sau anatoliene, accentuându-se nota modernă a Istanbulului, abia după 1990.

    Textul acesta aparține zonei satului meu natal, Aqbaș / Albești, eu una îl știu de la tatăl meu, Șaip Veli Abdula, hoge și învățător al locului până în anul 1948:

    Aytarlar anadan doğmayaydık biz        Vor spune din mamă să nu ne fi născut,

    Şu yalan dünyaya gelmeyeydik biz.        În această lume de minciună să nu mai fi venit.

    Cehennem azabın görmeyeydik biz,        Chinurile iadului mai bine să nu le fi văzut!    

    Teube ye, gel, be, ey, asil teubeye!        Pocăiește-te, tu, cunoaște pocăința,

    Teubeye, gel, be ey, asil teubeye!        Pocăiește-te tu, respectă umila pocăință!

    Cele două cumnate, care au stat în tot acest timp alături de mireasă, ca un semn al unirii veșnice, la bine și la rău, aduc și împart plăcinta națională șiborek / cibörek (șuberec), în acest moment al nunții denumită șuberecul mirelui. Noi am găsit la tătarii de la Istanbul poema ȘUBEREC-ului, scrisă de marele luptător național Ismail Otar, cu acordul domniei sale, l-am tradus în limba română, în anul 2003 și l-am difuzat în lumea noastră.

    Deseori, după o vreme oarecare de timp, se adună flăcăii la ușa miresei, cerând șuberec, deranjând, glumind, cântând. Femeile sunt obligate să mai prepare mâncarea tradițională. Împărțirea șuberecului marca sfârșitul nunții, invitații începeau să se retragă pe la casele lor. În unele sate, în anii de după al doilea război mondial, se așterne un prosop sau o blană de oaie, urs, pentru ca mireasa să calce pe aceste simboluri probabil preislamice, intrând în locuința mirelui; în calea mirelui când intra în camera nupțială, se așternea o broderie, șeure, năframă, pe care, unul dintre flăcăi îl lua ca o relicvă; de fapt, se credea că următorul mire va fi acel flăcău. Se mai practicau ritualuri vechi, precum qaqtîrma / scuturatul, presărarea mirelui cu făină, purtatul miresei cu un cocoș, în calea ambilor aruncându-se dulciuri, fructe, bani.

    Așa își exprima poporul dorința de belșug și de bogăție. Nașii, vekîl baba și vekîl ana, aveau obligații în fața societății, ei plăteau cu bani sau cu șuberec, întemeierea unei familii noi. Observând toate riturile de nuntă putem remarca existența plăcintei qatlama la tătari în locul colacului din nunta românească. Epoca modernă a renunțat la practicile magico-religioase, perdeaua nu mai există, tinerii se cunosc la studii, zestrea a fost înlocuită cu înțelepciunea și cultura, bărbieritul a rămas un simbol, moghedecul s-a transformat în limuzină, cortul a devenit restaurantul cel mai modern, etc. În zilele noastre putem vorbi încă de un popor tătar bilingv, tătar+român, urmând să anticipăm procesul de asimilare, fapt inevitabil pentru care eu scriu bilingv. S-au uitat manelele CAP-urilor, ale sovietelor, doar istoricii insistă asupra epopeilor și a legendelor care, altădată, înviorau satul, stepa, hanatul.

    Ritualul înmormântării la tătarii crimeeni din Dobrogea

    Deasupra tuturor practicilor și credințelor magice sau religioase, marea despărțire este un moment de jale, de durere pentru familie și pentru comunitate. Toate popoarele lumii cunosc jelirea, plângerea morților în formule artistice cristalizate. „Ca rit de trecere ceremonialul morții cunoaște trei momente distinctive: marea despărțire, trecerea într-o altă lume, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.” (B. Teodorescu, Octav Păun, Folclor literar român, ed. D. și P. Buc. 1964, p.120)

    În trecut, tătarii ca toate popoarele lumii, credeau în semne ce ar putea prevesti moartea: pocnirea unor obiecte,căderea oglinzii, a tabloului, cântarea cocoșească a găinii, urletul câinelui, baterea ochiului, vise, cîntarea cucului, etc. Vechimea acestor credințe deschide poarta spre epoci anteislamice. Fenomenul fiziologic cere închiderea ochilor, legarea sub falcă, legarea picioarelor. În plus, tătarii acoperă fața celui care a murit. Datine comune popoarelor lumii, în special din zona sud-est europeană sunt: deschiderea ferestrelor pentru a ieși sufletul, acoperirea căldărilor cu apă, ca să nu se înece sufletul, norocul de a muri în zi de sărbătoare, moartea unui om putea să coincidă cu stingerea unei stele.

    Tătarii, deci, musulmanii, nu practică scalda imediat după moarte, nu-l pregătesc pe decedat spre marea călătorie și spre înviere. Imediat după deces, trupul este despărțit printr-o perdea, e acoperit și urmează graba de a-l reda pământului. Se pune în practică zicala străveche: musulmanul să se grăbească în trei situații: la namaz, la înmormântare și la căsătoria fiicei. Firește, Islamul s-a suprapus peste vechi ritualuri preislamice, diferind dintr-o zonă la alta. Credem că teama de a nu deveni strigoi există în toate credințele, de aceea se veghează, se gonesc câinii, pisicile, se aprinde lampa. Întunericul nu este tolerat.

    Defunctul numit meuta poate fi înmormântat în aceeași zi, dacă a murit în zori, a doua zi, dacă a murit spre seară. Este schimbat și el și așternutul, este izolat. Numai cei ce doresc îi pot vedea fața. În jurul acestui meuta se înșiră femeile din familie, mortul nu este lăsat singur. Îmbrățișările sunt însoțite de formula condoleanței: bașînîz sau bolsîn! Expresia înseamnă:

conducătorul familiei să fie sănătos! Deși Islamul interzice bocitul, manifestarea de revoltă în fața morții există, însă se bocește, încet, cu resemnare. Bărbații interzic vaite și urlete, dezlănțuiri necontrolate. Lamentațiile se adresează în funcție de natura morții, de vârstă, de familia rămasă fără susținătorul ei. Cum credem că nohaii din Dobrogea au venit și s-au stabilit aici cu peste o mie de ani înainte de Islam, asimilându-se cu neamuri cumane (kîpcege) sau pecenege, fără a aminti avarii, khazarii, hunii, ca să nu-i pomenim decât pe cei mai cunoscuți, așa cum, suntem nevoiți mereu să spunem că migrarea dispăruse odată cu venirea aici, am căutat și am găsit la nohaii din Mihail Kogălniceanu modele de bocete, primând bocetul pentru tată, pentru mamă și pentru fiu sau fiică. Citez bocetul scris de la doamna Rașid Tevide din Lumina (Qogealî):

    „Qașqaydın erekke            Să fi fugit departe

    Tırnaşqaydın terekke            Să te fi urcat pe copaci

    Aqşaytqaydın  tışınnı            Să-ți fi încleștat dinții

    Ağraytqaydın kozınnı         Să-ți fi pironit privirea

    Nege berdın cannınnı:        De ce sufletul ți - ai da?

   

    Dramatismul momentului, lupta omului cu moartea, revolta împotriva ei, vechimea expresiilor, care nu s-au menținut în timp, poate doar în spațiu, în Daghestan, demonstrează preislamismul. La tătarii de la hanatul Krîm, deci la cei veniți aici în masă prin secolele XVI-XVII-XVIII, se suferă dar ei bocesc cu înțelepciunea omului ce acceptă moartea ca un destin implacabil:

   

    Ay, anayım, babayım, tatayım,    Vai, mamă, tată, soră      

    Endı qaydan alayım;            De unde să te iau?

    Qara topraq basacak            Țărână neagră te apasă

    Onı bızden alacaq             De noi te îndepărtează.

    Qara cerde catacaq            Sub pământ negru o să zaci

    Cüregımnı cağacaq!            Inima tu așa mi-o arzi!

   

    (Abibulla Katige, Aqbaș / Albești, n. 1909)

   

    Cei veniți la decedat, pentru topraq meulutî (slujba pământului), nu dau mâna, nu dau noroc, ci se îmbrățișează cu cei apropiați, plângând în resemnare; în unica noapte de priveghi nu se doarme, nu se spun povești, nu se mănâncă, se bea doar un pahar mic de șerbet (lichid) preparat special. În popor se cere bocetul. Soacra mea, născută în 1910, în Bulgaria, neavând fiice, mi- a cerut prin anii 1970 s-o bocesc; plecarea ultimă trebuie totuși marcată prin durere. Locul colivei l-au luat la noi alte preparate, se fac ulqum (gogoși neîndulciți, doar dospiți); ele sunt însoțite de vestita halva turcească, preparat din făină ulei și șerbet; aceste două feluri sunt obligatorii pentru decedații în vârstă; mirosul puternic trebuia să ajungă în lumea de dincolo, poporul crezând că morții se bucură de hrană. De aceea, toți cei prezenți la înmormântare, trebuie să guste din produse. Momentul se înscrie în ceremonie prin cuvintele obligatorii: olın canına tıysın! (să fie de sufletul mortului!)

    Noi avem un ritual simplu, modest, sicriul nu este admis, ce este al pământului, va fi dat pământului. Dar, pot exista și excepții. Momentul înmormântării era pregătit în ograda familiei prin alegerea locului izolat pentru scaldă; prin croitul kefînului / giulgiului. În număr de doi sau trei, fie femei fie hogea însoțit de doi bărbați se opregătesc pentru spălatul mortului, moment important. Azi, cimitirele marilor orașe, precum Constanța, Medgidia București, Techirghiol, poate și Mangalia, au loc amenajat, cu apă caldă, familia ducând restul de lucruri necesare ultimei curățenii. Giulgiul este de regulă pânză albă, înainte se țesea în casă. Trebuie să aibe 14 metri pentru bărbați, 11 metri pentru femei, se pune în două-trei straturi, până la șapte straturi. Ritualul cere ca nimic să nu se coasă, se taie pentru cap, se îmbracă precum cămașa, legându-se la mijloc cu o curea, fâșie din giulgi. Înăuntrul giulgiului se mai așează un dua scris, rugăciune a trecerii în lumea celor drepți. În toată perioada înfășurării, mulțimea de bărbați (azi participă și femeile) intonează imnul solemn și trist numit susela, text de mare dramatism, cu scene descrise plastic și încheindu-se cu ruga către Allah:

    Yuce, yuce, kaçar isen        Chiar dacă ai fugi undeva

    Bir kuş olup uçar isen,         Pasăre fiind, a-i zbura,

    Derya deniz açar isen            De vei deschide drumuri, mări,

    Ecel gene bular seni            Moartea tot te va găsi

    Ayırır bizlerden.             De noi te va despărți.

    Bir kazan su koyarlar            Un cazan de apă vor aduce,

    Isınınca                Cât timp se va încălzi,

    Biçerler kefinini             Giulgiul îți vor croi

    Boylu boyunca.             De-a lungul și de-a latul.

    Götürürler seni            Te vor duce,

    Kabire koyarlar             În mormânt te vor închide,

    La hi, la hi, illallah,            Facă-se voia lui Allah!

    La hi, la hi, illallah!              La hi lahi, illallah!

   

    (Șaip Veli Abdula, tatăl meu, hoge)

    Credințele vechi legate de moarte, cândva puternice, încep să dispară: mortul moale vestește moarte, ochii care nu vor să se închidă exprimă regretul,etc. Coșciugul comun se așează în centru, lumea adunată de jur-împrejur ascultă rugăciunea imam-hatipului, eventuala cuvântare despre faptele acestuia, iar la întrebarea dacă îl iartă de păcate, dacă are datorii, asistența răspunde în cor: Allah rahmet Eylesin! Noi l-am iertat, Allah să-l ierte!

    Metafora ceții apare într-o construcție poetică a morții în acest bocet:

    Ana, tauğa qar caudı            Iată, în pădure a nins

    Kozlerge duman saudı        Pe ochi ceața s-a prelins

    Canımdan süygen evladım        Copilul meu cel prea iubit,           

    Topraqqa qurban boldı!         Țărână, ție l-am jertfit!

    (Alimseyit  Sabriye, 68 de ani în 1979, din Azaplar)

    Cum moartea iartă orice, se răspunde că Allah e bun și iartă: Aq rahmet eyleye! Are loc ultima descoperire a figurii, o cuvertură verde închis, cu inscripții religioase, se așterne peste meuta, apoi, repede, grăbiți, purtându-l pe umeri, convoiul funerar se îndreaptă spre cimitir. Bărbații se schimbă pe rând, până la cimitir. Primii care poartă coșciugul comun sunt rudele cele mai apropiate. În orașe, distanțele mari se străbat cu autobuzul ori cu microbuzul.

    Femeile plâng despărțirea de meuta, îmbrățișează pe cei apropiați de defunct, apoi, după plecarea convoiului, se adună spre rugăciune, se așterne o basma, pe care aruncă fiecare bani care se oferă unei femei sărace, singure, părăsite de familie. Ele continuă slujba în casă, servesc masa și pleacă pentru a pregăti casa până le întoarcerea bărbaților de la cimitir. Ajungând la cimitir, tabut-ul este coborât și așezat pe piatra lată, lungă,de statura unui om, piatră șlefuită special, numită mussallat tașî, prezentă la intrarea fiecărui cimitir. Bărbații se încolonează iar, ca în fața locuinței decedatului, trupul este spălat (în sala amenajată a fiecărui cimitir musulman din România de azi, efectuând rugăciunea numită cenaze namazî; cuvântarea se poate ține și acum. Bărbații iau trei pietricele în mână, trei bulgări de pământ, citesc pe ele o rugăciune; cum noi aici, spre deosebire de frații noștri din Crimeea n-am tradus textele religioase în propria limbă, rugăciunle sunt spuse în limba arabă, limba sfântă a Islamului, cu greșelile inerente. Trei bărbați, rudele cele mai apropiate, coboară în mormântul săpat adânc și lateral, în qabîr, prind meuta-ul și coborând cu prosoape trupul, îl așează în firida laterală, zidită sau proptită cu lemne, sau, recent, prinsă în folie de plastic. Meuta se așează cu fața spre sud-qîbla, după ce i se dezvelește chipul pregătind în acest sens giulgiul. Ființa cea mai apropiată îi întoarce capul spre miază-zi. După acest ritual, se aruncă în groapa mare, fără trup, împrăștiindu-se egal țărâna, spre cap și spre picioare. În tot acest timp în care se aranjează cu țărână mormântul, hogea se roagă pentru defunct, citește celebra rugăciune numită yassin despre care cunoscătorii spun că este inima Coranului, pentru că versetele sunt de importanță deosebită pentru viața din lumea de dincolo!

    Există restricții pentru ocrotirea mormântului: peste noapte nu se lasă descoperit, se ferește de câini sau alte vietăți, aici este locul unde bocetul este îngăduit. Metafora „pământului țesut cu lacrimi” este des întâlnită în bocete:

    Mezarın taşı             Piatra de mormânt

    Qıblaya qarşı!            Spre miază-zi privește

    Ustumdekı topraq        Deasupra mea-i pământ

    Annemın yaşı!        Din plânsul mamei sfânt.

    (Mustafa Magiube, mama, n.1912, sat Azaplar / Tătaru)

    Trei sau cinci lopeți de pământ trebuie să arunce peste mormânt fiecare bărbat participant la înmormântare. În trecut obișnuiau și tătarii să așeze pe mormânt un vas, o cană, nu este cazul să ne întrebăm, cine de la cine a împrumutat obiceiul întrucât, conviețuirea a durat câteva secole. Un ritual aparte al tătarilor constă în împărțirea unei sume de bani, după putere, dar obligatoriu, pentru a obține iertarea celor rămași pe lumea trecătoare: câte trei, cinci sau zece lei de om pe lângă darea de prosoape și batiste. Momentul acesta a generat mai întotdeauna supărare în familie! Se numește îsqat parasî (banii de suflet). Peste mormânt se aruncă, la urmă, iarăși câteva, trei sau cinci lopeți de pământ.

    Se retrage convoiul funerar, mormântul proaspăt rămâne singur. Hogea se află acolo pentru slujba de telkin, rugăciunea înmormântării. Poziția hogii lângă proaspătul mormânt înseamnă sprijin, ocrotire în fața dumezeirii atotștiutoate și neiertătoate: este primul contact cu judecata de apoi! De trei ori hogea, preotul sau imam-hatibul repetă: nu te speria, robul meu, spuneți credința! În limba noastră sfântă, araba, textul este: eșheduen la hi lahe illalla, ve eș heduenne Muhammeden abdulu ve resulu! Traducerea este aceasta: „Dumnezeu este unul singur, el este pretutindeni și Muhammed este ultimul lui Profet”. Explicația și traducerea mi-au fost procurate de la hogea Eiub Ayvaz, de 79 de ani în anul 1979, imam la Moskeea Catedrala Constanța. Și azi, se mai pot zări vechile cimitire, datate din secolele XIX –XX, în care, morminte modeste, mușuroaie cu două bucăți de lemn la cap și la picioare care asigurau vremelnic identitatea, numai piatra colțuroasă, uneori având la capătul de sus simbolul lunii și al stelei grăia asupra religiei decedatului. Sate s-au mutat, sate au dispărut în neant. Prima poetă a Dobrogei tătare, Salya Fazîl –Mendu, sora celor doi mari corifei ai secolului trecut, Mustegep și Negip, ne-a lăsat moștenire poezia scrisă în limba turcă literară, ea fiind una dintre puținele fete de tătar din Azaplar, care, imediat după primul război mondial a studiat la școala turcă Numune din Bazargic, deși putea fi învățătoare, n-a exersat, tatăl, vestitul hagi Fazîl, vestit pentru înțelepciune și totodată pentru bogăție, n-a admis ca poporul să se gândească la fiica sa ca una care cîștigă bani prin instruirea copiilor de săteni tătari; pentru romantismul și pentru metafora morții, pentru realismul redării condiției umane, am prezentat poemul în întregime, bilingv:

    

TÜMSEKLER   DIYARI - Salya  Memet – Fazıl

Süküt ve sükünete burunmuş bir diyar

Her tumseğin başında taş bir bekçi var.

Kimi uzun, kimi kısa, kimisi dar,

Kimi geniş, kimi kabarık, çökenler de var.

Kimine yazılmış bir-iki satır yazı...

Yanık sözlerle derdini hâk edenler de var.

Her birinde okunur bir iftirak ahi.

Yaş yerine kan dökmüş analar da var.

Her biri saklamış bir sevgili vucüd

Kimi ana, kimi baba, kardeş de var.

Ana kucağından ayrılan yavrular da mevcüd

Ilkbahar çağında gidenler de var.

Yıllar, aylar, dün – bugünde

Aramızdan her an bu dünyadan göçenler var.

Irkilmez, her geleni saklar soğuk bağrında

Şehir, köy bitişiğinde tümdekler diyarı var.

Doğmuş kim bilir hangi elde, hangi diyarda,

Belki ağlayan bir ana, bir sevgili yavrusu da var.

Aşmış dağ-deniz, gelmiş taa bu diyara,

O da olmuş bir tümsek, ziyarete gelecek kimi var?

Kışın haşin ayazı çatlatır toprağı

O toprakta yuvadan ayırılanlar var.

Soğuk, merhametsiz kar örter her tarafı,

O, tümsekler altında naz içinde büyümüşler de var.

Uğuldar fırtına, yağar yağmur,

Saçında aşk kokusu kurumayan gençler var.

Ateş, sıcak, her can gölge arıyor

Milliyonlarca kımıldamadan yatanlar da var.

Hey, zahir, yolun düşerse bu diyara

Serilen tümseklerde ibret verici ders var!

Dinle, dinle, kulak ver esen rüzgara

Sen de olursun bir tümsek sözü var!

ŢINUTUL  ÎNĂLŢIMILOR  RECI

E un ţinut întors în liniştea deplină a naturii -

Fiecare înălţime la căpâtâi are o piatră a cunoaşterii.

Una e lungă, alta e scurtă, vreuna aşa înţepenise

Largă, umflată, oricum, ele sunt timpului supuse.

Unele pietre cuvinte sfinte poartă pe chipul lor etern

Cuvinte arzătoare uitate în iertare ne-nvăluie patern.

Un vaiet se înalţă din fiecare vorbă pe piatra grea crestată

Durerea e a mamei, ea lacrima n-o şterge niciodată.

Sub fiecare zace un trup cândva mult prea iubit,

Aici e mama pentru unii, e tata, e fratele slăvit.

Din braţele materne îngerul- prunc a fost răpit

Ori, primăvara stinse viaţa dintr-un impuls greşit.

Anii, lunile, zile ce-au trecut ori zile ce încă ne încântă,

Pe rând ne poartă aicea, ne mută, al morţii imn ne cântă.

E grămăjoara care nimica nu refuză, pe toţi iertând ne ia...

La margine de sate ori de oraş, altfel de existenţă se crea.

Cine ştie în ce ţinut, în care depărtare, el s-a născut...

Acolo, poate, mama încă-l plânge, ori fiul şi-a pierdut.

A deschis pe munte, pe mare, un drum, al vieţii lui,

Aici are pământul deasupra – să-l plângă nimeni nu-i..

Gerul iernii sapă adânci cărări peste pământul negru

Sub iarba prea înaltă zace un rătăcit, cândva un om integru.

E frig, e iarnă, peste morminte omătul alb se-aşterne,

Sub înălţimi închise acuma zac doar urme cândva de glorii pline.

Geme, în vuiet greu iar geme furtuna, ploaia se îndeasă,

Acolo mai sunt tineri ce au iubit odată a visului mireasă.

E focul care arde, căldura ne topeşte, vom căuta iar umbra

Milioane de veşminte rămân în întuneric şi nedorind lumina.

Hei, trecătorule, dacă în drumul tău aicea vei poposi vreodată,

Învaţă despre viaţă de-aici, citind această lecţie minunată.

Ascultă, urmăreşte direcţia în care vântul se îndreaptă,

„Şi nu uita, o grămăjoară ascunsă vei fi şi tu odată!

(datată aproximativ 1960, anul în care fiicele au dus-o la Cimitirul Eroilor Turci din Bucureşti; arap elifbesinden latinceye geçıren anam Mahcübe dır)

    Ritualul înormântării se consideră încheiat abia după meulut, adică slujba înmormântării. În timpul slujbei, când se ajunge la replica întâlnirii cu îngerii ce aduc șerbetul cerut de către una din „mamele” credincioșilor, Ayșe, se întrerupe cititul rugilor și se bea ușor, câteva înghițituri din șerbetul produs acasă din apă, zahăr, lămâie, cuișoare. Masa este mai simplă: supă de carne tocată dreasă cu iaurt sau cu smântână, tocană de cartofi cu bucăți de carne, iaurt, magiun, ulqum, halva prăjită în casă. În trecut, gospodarul, crescător de ovine, de bovine, tăia la înmormântare o oaie, la parastasul cel mai mare, la cel de 7 zile, tăia vițică sau vacă. Se mănâncă spunând la final o rugăciune de masă și expresia comună Allah Rahmet Eylesin sau Olının canına tıysın! Oamenii, ironici și critici, se zice că spuneau în gândul lor: săptămâna viitoare să mai moară un om bogat! Se fac pomeni, dându-se vite, oi, produse, chiar din ziua înmormântării.

    Seria de pomeni (dua) este următoarea: la 3 zile, restrâns; la șapte zile, parastas mare, cei care nu știau și n-au participat la înmormântare, vin acum; la 37 de zile, restrâns, la 40 de zile se oficiază un parastas iarăși mare; la 52 de zile, este restrâns; la 100 de zile, se poate depăși data, apoi la un an, după care, se mai fac pomeniri în funcție de dorința sau posibilitatea celor în cauză. Slujbele de 3, 37 și 52 de zile (52–ci gecesi) aparțineau unui cerc restrâns dintre rudele feminine; acum, mai ales după 1990, ele au devenit un fel de pelerinaj feminin; scumpetea actuală, șomajul, au declanșat transformări, se pare că orașul Mangalia a dat semnalul. Islamul impune și slujbe de pomenire în care citirea Coranului, rugăciunile spuse, se denumesc yedi tebareke (șapte slujbe), apoi, qîrqlama (slujba de 40 de zile), desigur plătite bine. Până la 40 de zile, în zori de zi, un om anume desemnat, se preferă hogea, rar o femeie credincioasă din neam, citește Yasin, mai rar azi se „scutură” de teama morții și a singurătății anumite persoane din familie.

    În vechile și, din păcate, uitatele vremuri ale Islamului timpuriu, în casa morții nu se gătea timp de 3 sau chiar 7 zile, vecinii, rudele, asigurau hrana familiei sau parastasul. Era un doliu real. La noi, parastasele de 37 și de 40 de zile, semnifică ridicarea doliului, în acest sens femeile fac schimb de basmale sau prosoape, indiferent de culoare. Ele se oferă cu expresia: Allah bașqa dert, olîm, qara, bermesîn! / Allah să nu-ți dea alt doliu, altă durere sau moarte. Deschiderea de după anul transformărilor social- politice, deci, de după 1990, a adus și alte schimbări, astfel, am aflat că, strămoșii, popor războinic, nu țineau doliu, bărbații erau anga

jați în lupte iar femeile nu erau obligate să se acopere la cap.!

    Îngrijirea mormântului, a cimitirului, era și este o îndatorire sfântă pentru tătari. În trecutul îndepărtat, femeile aveau acces la cimitir numai de Hîdîrlez, echivalând cu ziua pomenirii morților, dar însemnând și ziua renașterii. De mii de ani sărbătoarea are loc la data de 6 Mai. Legenda aceasta am explicat-o în articole și studii diverse, cultul renașterii naturii, prin simbolistica celor doi profeți antici, Hîzîr și Ilyas, însemnând, de fapt, viață fără de moarte pentru omenire. Mormântul este locul unde se plânge, se bocește, se evocă dorul nestins pentru cel drag, deseori satul era trezit în zori de jalea unei mame, soții, surori! În zilele noastre, cimitirele au intrat în circuitul normal al administrației locale. Pietre funerare, cu fotografii, cu citate din Coran, rar, monumente sfidătoare care aparțin adesea unui neam de cinghene, tronează în liniștea iertării și a uitării.

    Redau un bocet care atinge primitivul prin evocarea vieții de tip patriarhal în satul tătăresc de la 1800, figura mamei şi a copilului zămislit cu sânge din trupul ei în moment de distracție,  bocet aparținând neamului de tătari nohay, bocet dictat mie în 1979 de d-na Reșid Tevide din satul Lumina / Qogealî, atunci, în vârstă de 78 de ani:

   

    Elekenım, qumanım,                Ibricul și ligheanul meu

    Eglengende bolğanım                În joaca mea, creatul meu,

    Sarımsağım, soğanım,            Usturoiul, ceapa mea,

    Sağınğanda bolğanım,            Al meu în dorul meu era.

    Tabılmasın parşası                 Nu-i de găsit nici o bucată,

    Bursa nın asıl qumaşı                Din Bursa venea mătasea

    Tura boyım qalğanım                Pân-la  picioare îmi venea,

    Aza boyım aşqısı                Bucată din mine era.                                   

    Kozımnı aşıp korgenım.             Când ochiul mi se deschidea.                             

    Kokregım qan cartırıp süygenım        Pieptul în sânge îl iubeam     

    Tol şegımnı toralap                Intestinul mi-l rupeam,

    Aş şegımnı aralap                Copilul meu când mă rănea

    Sau yerımnı caralap                Din sănătos bolnav eram

    Şıqqan euladım.                În mine copilul creșteam.

            

    Literatura ispirată din marile drame ale marii treceri este vastă, creațiile numite și destan circulă într-un univers imens, cizelându-se și devenind cristale de lacrimă. Truda artistului are un loc aparte, adesea, familiile comandau kedaiilor să creeze, să cânte la nunți, șezători, parastase, drama familiei lor. Circulația era ea orală dar era și cu adevărat liberă, nu se inventase încă cenzura! Încheiem cu imaginea artistului veșnic trudind și veșnic suferind:

   

    Bız üstune yazı yazdım            Pe gheață litere am scris

    Iynemen quyu qazdım!            Cu acul fântânile –am deschis

    Qadın başım er ettım,                Bărbat din femeie am devenit

    Dağnı, taşnı, col ettım!            În stâncă și piatră, drum mi-am croit.     

    (Abdurayım Muzine, atunci de 82 de ani din satul Azaplar / Tătaru

CONCLUZII

    În acest spațiu cultural al Dobrogei, vechi pământ, peste care s-au revărsat valurile furtunoase ale istoriei, poezia obiceiurilor legate de marile momente ale vieții omului, nașterea, nunta și înmormântarea, a cunoscut o amploare deosebită, la toate popoarele care și-au legat destinul de acest loc mirific, puterea de creație a omului talentat fiind mereu sub influența valului omenesc trecător sau stabil.

    Această „călătorie” în tradiția poporului tătar-turc, această dorință de a imortaliza originalitatea și conexiunea, vrem a se înscrie în cadrul unui efort științific general, Dobrogea multietnică dorind să rămână un tărâm al fericirii creatoare a popoarelor.

    Nașterea unui copil, nunta, înseamnă bucuria întregirii comunității locale, înseamnă existență și evoluție, renaștere și originalitate, tradiție și noutate, comuniune și toleranță. În ritualul înmormântării intervine teama de necunoscut, amintirea părinților, tradiția strămoșilor, poate și religia, cea mai rezistentă formă a cunoașterii umane, de aceea, particularitățile își prelungesc ecoul peste secole de istorie.

    Eșref Șemi-zade, poetul reprezentativ al liricii contemporane din cultura tătară crimeeană, arestat în 21 iunie 1941, eliberat în 17 mai 1944, surghiunit în 18 mai 1944, sub învinuirea de colaboraționism cu armata de ocupație germană în Crimeea?! scria în anul 1959 despre datina străveche care cuprinde trei simboluri: înfășurarea de după baie, baia rituală a mortului, rochia roșie a miresei, culoarea sângelui, kaftanul violet, culoarea cadaverică, prin datina de deasupra acestora eternizându-se societatea umană în neobosită emancipare:

    „ Nice mazlum milletlerni            Ce de popoare asuprite

    Yurtlarından qıynatqan,            Din patrie sunt surghiunite.

    Tarihların, menliklerin            Istoria, națiunea, o lume,

    Mezarların yoqaltqan,             Mormintele le-a șters de nume.

    Ruhset almay sürip kirdi            Fără oprire moartea vine

    Olüm, birden ucrege,                Năvalnic trupul să-i domine.

    „Yer Allası” otü patlap            Și „Dumnezeul pământesc”

    Teslim oldu ecelge.                Predatu-s-a  Celui Ceresc.”

    În două catrene, se sintetizează nașterea și moartea omului, a popoarelor, a conducătorilor tirani, aici Stalin, doar prin artă supreviețuirea fiind posibilă... (vol.bilingv Kozyaș Divar // Zidul Lacrimei, autor Eșref  Șemi-Zade, transcriere din alfabet rus — în alfabet latin și traducerea din tătară în română, de Güner Akmola, Constanța, ed. Boldaș, 2005).

Anexa 1.

                                                 KIYEU  KONUŞMASI  

    

    Dobruca’dakı Kırım Türknın bo adman bellı bolğan ve ancak Kırımlıların qalabalık cerlerınde qalğan bır adetı bar. Ul yaqnın üyken toy kunun akşamı, kiyev cıgıtnın perdege kırecek gecesı, cıgıtnın oz akran qısım ve aqrabası, eş dostı, tışar cerlerden kelgen caş cauka, arkadaşların caşlık hayatın son satlerın yaşamak uşun bır odağa toplanalar. Koşar, koşar cağılgan mayşırak carığı arasında kıyındırılgen kiyev cıgıt, delıkanlıların toplaşıp otırğan odalarına ketırılır ve saygılı yer sayılğan şadır koşege oturtılır. Odanın eşık betınde oturgan davulcının “Ana, mına, keliyatır” avası arasında, odağa, ustı katlama, ulkum, şılter ve cemışmen tolı, en ustınde de kattırılgan tellı pullı bır koraz oturtuvlı bır sını ketırılır. Sını odanın karşı torınde oturğan “Kart ağasının” aldına salınır. Davulcı toktar, erkez-tınar. ”Kart-ağası” sını ustundekı kartop şıraklardan altı tanesını tutuştırır, aralap sınının kenarına tızer. Sözge başlar:

-Ey, cıgıtler! Şımdıge qadar tepmeleşıp osken, oynap kulgen arkadaşımız kıyeu-cıgıtın caşlığın son satlerın yaşamak uşun bo yerge toplaştıq. Onın bo son dakıykaların mumkün bolganı kadar şen şakrak geşırmege ve geşırtmege karaycakmız. Bondan “şıngene şalıp kurt oynaycak” anlaşılmasın. Oynap kuluvde de bır nizam, bır tertıp bolmadımı, onın azzı-tuzı bolmaz. O uşun kene sız caşların razılığı ve ıstegımen kart ağanız bolıp saylanğan menı, şımdı ayırıp salacağınız On Begın, Sol Begın, tınlaycaksınız. Bo yerın nizamından tışşıkmaycak sınız. ”Üyge şikâr elge şikâr” bolalmaz. Kım nizamga baş iymese cezasına razı bolacak. Cezası da cayau ketıp atlı kelmektır. Nizamımız nedır? Menım on yagımdakı On Begın cematı, sol yagımdakısı da, Sol Begın cematı. Men veya beğler ayakka turganda sızler de turmaga, olarnı saymaga borclısınız. Er yagın cematı oz begın tınlamaga, Kart Ağasın veya Beğlerın haklı kesken davalarına moyın iymege borclısınız. Haksızlık korsenız ısyan etmege, onı koterıp atıp cerıne başkasın saylamağa haklısınız. Sızın tıgıp salacagınız ekı tane Kuregecı Beglerın tınlamaga, Kart Agası ya da beglerden sozılgan emırler uzerıne, oların aytkanların etmege borclısınız.

    Ortalıkta kordıgınız mınau sıpra bızım kazinemızdır. Bo, epımızın toplı malımız. O uşun ayrı bırımızın hakkımız cöktır. Boga, Kart Agasından, On Begı, Sol Begın’den ve Kuregecı beglerınden başka kımse kol uztamaz. Olar da ancak sız, cematke, bermek uşun alabıler. Epınız kazinenı boşaltmaga tuvıl, toldırmaga borclısınız.

    Beğlerınızden musadesız tışka şıguv yoktır. Kapıcı Beg’ın taptamaga hakkın yoktır. Bo kunden sora, aranızda, bay edı, pıkare edı, şıngene edı, şopar edı, onday şiyler-cok. Epınız baysınız, epınız bırsınız. Söz aytkanda musademen başlaycaksınız ve diyceksınız: ”Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, (davulcı), Cümle Cemat!”... Söz sırası kelgende, aytacaksınız. Cemat bayları cıgaraların cemat şıraklarından cagarlar. Ne kart agasın, ne de beglerın şıraklarına uzanalmazlar. Şıragı sondırılgen begın ya da cematın, sondırıcısın tabıp davası kesılgeşı, konuşmaga hakkı yoktır. Şımdı ozınızge bır On Begı, bır Sol Begı, ekıde Kuregecı Beglerı ayırınız. Begler cemat tarafından ayırılır. Kapıcı begın KartAgası ozı tıger. Davulcının atı da bugunden son Kara Togay Begıdır.

”Anlaşıldı, ya, cemat baylar, begler!”

“Kurecegı Beglerı, kadelernı toldırıp berınız, tonterıp alınız!Kım ışınde kaldırsa cezasına razı bolacak” degenden son, bırıncı kadeler Kart Agasıman On Begıne berılır. Kart Agası kadenı kolında koterıp: “Kara Togay beglerı, kara kave aşladım, konışmaga başladım!” der Ekıncı kadeler kene Kart Agasıman Sol Begıne berılır. Bondan son er ekı cematın kuregecılerı oz cematıne suzerler. Er kade kotergen bay süygen avasın sımarlap şaldırır. Ekı uş sırada bır kuregecıler cematke meze dagıtırlar. Bolaytıp sözmen,davaman,zeukman, kıyeu kapangaşı kadar kıyeunı ve ozlerın şenlendırerler. Kiyev kapanacakka taban mecliste bolgan kalk gonlınden kopkan paranı ortalıktakı caulıkka taşlar. Kart Agası sayıp kiyev cıgıtke berer ve cematce bagışlanır. İlâhilermen odasına ozgarılgan kiyev cıgıtnın kapanmasıman, toplantı da dagılır.

Konuşmalardan bır sahne:

Sol cematnın Kuregecı Begı: - Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat!                                                                          

Kart Agası: - Ayt, Begım!

Kuregecı Begı: - On Begı cematın kabırga kartlarından Canarslan bay kazinenı şaptı. Boga men ve Sol Begın camatınden korgen baylar davacımız!

Sol Begı: - Kart agası, On Begı, Kuregecı Beg’lerı Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! Cematımnın begaylak hakkı bar! Kart Agası: On Begı, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı,Cümle Cemat! Kuregecı Beglerı,

şıgarınız bakalım, şo Canarslan baynı, korıyık!

Canarslan bay: (ortalıkka şıgıp) Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kuregecı Begı,Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat!

Kart-Agası: Aytsın!                                                                                        

Canarslan bay: Sol Begı cematın Kuregecı Begı davasında halkıdır. Musadenız bolmadan ve soramadan kazinege kolım uzattım ve rastkele bırşiy aldım. Bonı inkâr etmiymen. Aluvımnın bır sebebı bar: „Sözlerı kitap” dep tanıdıgımız atalarımıznın bır atasözı bar: ”Aşındırsan arsız bolır, aşıktırsan kırsız bolır.” Alay barımıznı, cögımıznı, malımıznı, mulkımıznı, şo taşlap oturgan bız kabırga kartların ve cemat bayların geşınmelerın elbette şo meclis berecek. Ne On Begımız, ne de Kuregecı Begımız bızlerge karamagandan son, oz şaremıznı kormege karadık.  

On Begın cematınden Kerım bay: Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! Kabırga kartımız Canarslan bayga bızler kol bastık!

Kart Agası: (On Begıne) Ne diysın, begım?

On Begı: Kart Agası, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! Kabırga kartı Canarslan bayga, cematım, bar da kazinege şomdegen yoktır, ya! Er şiynın bır usılı bar. Onında maga aytması kerek edı. Em menım, cematımnı aştan zar etıp turganım yok ke!

Kart Agası: Sen ne diysın, on betı cematnın Kuregecı Begı?

Kuregecı Begı: Kart Agası, On Begı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! On Begın emırı boyunca cematım baylarına dagıta keldım. Yalan erek tuvıl, bo arada bıraz siyrekleştırgen edım. Neşın desen, kazinemız bek cükardı. Cayau ketıp te atlı kelgen bo sıralarda eş yok. Musadesız sınırımıznı baskanlarnı da ta cezalandıralmadık. (Bondan mırat,toy munasebetımen tışar koylerden kelgen ve koy ışınde pencıre kıdırgan delıkanlılar, koy caşlarından konakpayı bolmagan soyları ketırılıp cezalandırılar)

Kart Agası: Bızım yasamız erkez uşun bırdır. Onın karşısında balaban, kışkene, epsı bır tutılır. Canarslan bay belkı de kabırga kartlıgına guvendı. O, cematın tılegın begıne bıldırmege borclı edı. Kazinege dalmaga hakkı yok. Kartlarımız:”Caman tamak carlı eter, caman cürek kanlı eter”degen. Cürecek cölımıznı tamakman cürekketaşlaycak tuvılmız. Şo kazinenı kozetken bızlerge cematımızın barlıgı, saulıgı, kazinemıznın bollıgındanta kayırlıdır. Eger On ve Sol Beglerı razı bolsalar, men kabırga kartı Canarslan baynın canmasın tıliymen.

On ve Sol Beglerı: Bek munasıp.

Kuregecı Beglerı:Kara Togay Begı, şal “candı” avasın!

(Ava şalınayatırganda Canarslan bay şıpalaklandırılıp cıberıler. Mabetke devam etılır. Bıraz sonra mabetke devam etılgende)

Kapıcı Begı: (bakırıp) Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! Bır konık bar!

Kart Agası: Atlı mı, cayau mı?

Kapıcı Begı: Atlı! diy.

Kart Agası: Serbest, kırsın!

(Kapı aşıla. Işke bana canıp ketken Canarslan bay man toplantıdan tış yabancı bır caş ta kıre). Canarslan bay: (Kart Agasın karşısına kelıp) Kart Agası, On Begı, Sol Begı, Kuregecı Beglerı, Kapıcı Begı, Kara Togay Begı, Cümle Cemat! Sızlernı sayıp suyup keldım. Tışka şıkkan son oz – ozıme bır sezeklendım. Balaban, kışkene, caş, kart, alaymız mında şalıp-şakırıp, zeuık etıp turamız. ”Suv yuklar, duşman yuklamaz” derler. Bızlernın bugunkı toplanıvımıznı fırsat dep, cürtımıznı talagan, sınırımıznı taptagan tabılmasın, degen şiy akılıma keldı. Şubelı cerlernı bır dolaştım. Ayak basmaga, kuş uşmaga, musadenız bolmagan bır cerden mınau arkadaşnı tutup ketırdım. Ozınız soranız. In mı, cın mı? Dost mı, duşman mı? O yagın ozınız tabıştırınız. Eger menım kızmetımnı azday korsenız, bırtta ketiyım. Yok, yeter, desenız, musade etınız de oturayım.

Kart Agası: Yeter, yeter, Canarslan,sau bol! Alaymız sen kadar kızmet etalsak, yeter. Kuregecı beglerı, berınız Canarslan bayın koş-keldı kavesın! (Bondan son, kelın ketırgen kuda veya tışar koyden pencırege kelgen mısafır cıgıt cezalandırılar. Ceza, kop kere mısafır caşnın kıyev kapalgaşı kadar konuşmada oturtıluvıman bolar.

                               *                *                  *

    Bo adet balaban bır tarihi emniyetının kaiyzıdır. Bogadar yoksulluklarga, cat muhitlerge, sıkıştıruvlarga karamay, bır buşuk asırdan berı bo adetnın unutulmadan yasala kelmesı, esasen bo emniyetınden oturadır. Çünkü, bo adet Kırım hanlıgının, Kırım Kurultayının, gur Kırım menlıgının tolevıdır. Zalım Rus’nın hilekârlıgı, Devlet-i Osmaniye’nın yanlış siyaset ve idaresı neticesınde Hanından, Kurultayından,hükümet ve millet idaresınden uzak kalgan Kırım Hanlıgı, cürek mavıgın bo adetımen algan.                        

    Kart Agasında Hannı, On Begınde Kalgaynı, Sol Begınde Nureddinnı, Kabırga Kartlarında vezırlernı, Kuregecılerınde icra kuvvetnı ve kazinesınde de cürtnı totırgan ve caşatkan.

    Eskısındiy, gur bolmagan Kırım’nın millı ve idarı ışlerıne keregı gibı karışalmagan halk bo suretmen suvsızlıgın kandırgan. Bılmem ke, bonın gıbı bır adetke Kırım’nın bahıtsız balaları vaziyetınde bolgan başka milletlerde de rastlanar mı?

    Zan etmem. Çünkü, bonda, milletımızge has bolgan şanlı geçmışımızın, cürt sözının memleket em karaldı anlaşıluvında boluvnın muhim rollerı bar. Beş bin senelık barlıgımıznı, bondakı hayatımıznı, kozden geşırsek, butun şahsı hayatka umumı ve millı hayat mihver bolakelgen. Memleket manasında kullanılgan cürt, halkımız nazarında asıl hayali bır şiy tuvıldır. O, umumı cürtnın talanmasın, oz karaldısın cagılmasıman bır tutkan. Işte onın bo tarzda anlayışıdır ke oga “Bala uşun bauga, cürt uşun cauga” dedırtken.

    Bo adetın halkımız arasında yaşaması bızlernı geşmışımızmen baglantımıznı ispat ete. Geşmışın unutmagan bır milletın kelecegınden asıl şube etılmez. Bo adetın emniyetı millı terbiye yagından da bek balaban. Yuksek mektep kapıların aşalmagan, medeniyet kelâmıman yakından tokışalmagan caşlıgımızın koplıgı ustınde, bo adetın berdıgı millı terbiye, bek saglam ve temız. Korışı ve tuşuncesı, canı aşılayatırgan caşlık, bonda hükümet ve millet idaresının bır ornegın taba. Haknı borıcdan, yokarıdan kelgen emırge, isyannı itaatten ayıra. Umum uşun millı fedakârlıkta tabılsa, cürtın ve milletın onganlıgın temin etecegıne akılı ceter. Hükümetke cük bolmaga hakkı tuvıl, belkı onın cügun taşımaga borıclı bolganına iman ete.İdarecılerın, bilhassa Kart Agasın, On ve Sol Begın ayırmakman, demokratik idare sistemımen, yakından tanışmış bolar. Ayırmaknı, ozıne, en meşhur bır hak bıler. İstibdat karşısında derhal isyankâr alışar. Bonda caşlık siyası terbiye edıner.

    Çünkü, Kart Agası ve Beglerın karşısında yasalgan münakaşalar şahsı garezler uşun tuvıl, kazinesın bollıgın ve yasanın hükmün teminı uşun.

    Caşlık, fikir hareketımen ve millı dissiplinmen tanışar. Boların alaysı, ve kozımızden kurtulgan ta başka faydalar, bızım, eske - tenge katmaganımız, veya akılımızın cetmegenı, kor kordıklerı Kiyev Konuşması adetımen, temin bolar. Bo adetın bazı cerlerde kor korılmesı, idare etılıp terbiye derecesınde toktatılmagan rakının neticesı. Koylerdekı millı hars teşkilâtlarımızın temelleşmesı ve bin netice millı şuurın kuvvetlenmesı, ışkı hastalıgın halkımız arasından koterıp atacak.

    Kımız ve bozaga vekil bolgan rakı, Kiyev Konuşmasında ancak kışkene bır cöşkunlık ketırıcı bolıp kalacak.

    Kerek delıkanlarımızga, kerek caşlıknın saklaucısı bolgan kartlarımızga tuşken vazife, Kiyev Konuşmasınday, millı mefkürenı kuvvetlendırecek adetlerımıznı korkormek tuvıl, bilâkis süymek ve ondemektır. Çünkü bızlernı uykudan, umitsızlıkten, karangılıktan, tuşkunlıkten, bılımsızlıkten, tutkunlıktan kurtaracak, ancak millı mefküremızdır.

    Milli adetlerımız, millı mefkǔremızın beşıgı.

    G. Akmolla, Emel Mecmuası No. 12, 1934,Bazarcık ; Emel /Ideal, nr. 15,2007, Kostencı.

    Necıp Hacı Fazıl, ekı tıl cı. 2009 NewLıne, Kostencı, s. 48-53, 2014 Ekım kitabı, aynı mesele bızımkı...

POEZIA  NUNŢII   MIRELUI

    La tătarii crimeeni din Dobrogea există un obicei care poartă acest nume şi care s-a păstrat doar în zonele în care populaţia crimeeană era majoritară.

    În seara nunţii care se desfăşoară în casa mirelui, deci în seara în care mirele va intra sub perdea, colegii de vîrsta lui, rudele, prietenii, tineretul venit din împrejurimi, cu toţii se adună într-o odaie în care vor să petreacă ultima noapte de burlac a prietenului lor. Mirele îmbrăcat la lumina multor lumănări aprinse în şirag este adus în camera plină de flăcăi şi ocupă locul cel mai deosebit. Când toboşarul aşezat la intrarea în cameră cântă melodia “Vezi cum vine de îndată”se aduce o sinie încărcată cu cocături tradiţionale – foietaj copt în ulei, gogoşi (neîndulcite, dospite) scovergi, foietaj cu pete de copt, fructe, deasupra tuturora s-a proţăpit un cocoş împodobit cu poleială. Această sinie se aşează în faţa “Celui Mai Mare dintre Vârstnici”cel aşezat în prim plan. Atunci muzicantul se opreşte, toată lumea aşteaptă în tăcere”, Cel Mai Mare “ ia şase lumănări de pe sinie, le aprinde şi le înşiră pe marginea siniei. Apoi vorbeşte:

- Hei, flăcăi! Ne-am adunat ca să petrecem ultimele ceasuri din tinereţea mirelui cu care până mai acum ne-am îmbrâncit, ne-am jucat, am râs. Ne vom strădui pe cât o să putem să înveselim aceste ultime clipe ale lui. Să nu se creadă că aici “cântă ţiganul şi kurdul joacă“. Dacă în veselia generată de joc şi cântec nu există o orânduială, acea petrecere nu are farmec, nu are sare şi piper! De aceea, dumneavoastră, prin acordul tinerilor, m-aţi ales pe mine”Mai Marele peste Vîrstnici”; de astă dată veţi alege Beiul de Dreapta, Beiul de Stânga, arătându-le aceeaşi supunere. Nu veţi încălca ordinele de aici. “Cine este alintatul casei, lumii nu i se răsfaţă.” Cine nu se supune disciplinei, va fi pedepsit şi va împlini pedeapsa. Pedeapsa lui va fi aceasta: să plece pe jos şi să revină călare. Care e disciplina noastră? Lumea aşezată în dreapta mea este societatea Beiului (boierului) de Dreapta, iar cea aflată în stânga mea, este societatea Beiului (boierului de Stânga).

    Când eu sau alţi boieri ne vom scula în picioare, sunteţi şi dumneavoastră  obligaţi să vă ridicaţi, în semn de respect pentru ei. Societatea aparţinând fiecărei părţi este obligată să se supună boierului, să asculte pe Cel Mai Mare (în vârstă), să recunoască judecăţile emise de boieri. Dacă veţi constata vreo nedreptate, aveţi dreptul să vă revoltaţi şi să-l înlocuiţi cu un alt om. Dumneavoastră aveţi menirea de a alege doi boieri de Petrecere (boieri petrecăreţi) să le ascultaţi poruncile, având obligaţia de a îndeplini ceeea ce vă cer ei ca urmare a ordinelor venite de la Cel Mai Mare Boier şi oamenii lui. Masa cu bunătăţi pe care o vedeţi în faţa dv-stră constituie comoara noastră. Este proprietatea tuturora. Ca atare, nimeni nu are drept de folosinţă în particular din ea. Nimeni nu pune mâna pe ea, înafară de Cel Mai Mare, Boierul din Dreapta, Boierul din Stânga şi Boierii Petrecăreţi. Aceştia au dreptul de a lua doar ca să vă dea dumneavoastră, poporului. Toţi aveţi o datorie, nu să goliţi tezaurul, ci să-l umpleţi. Fără a obţine permisiunea de la Boieri, nu puteţi ieşi afară. Nu aveţi dreptul să-l ignoraţi pe boierul Portar. Începând cu ziua de astăzi, nu mai există comentarii de genul era bogat, era sărac, era ţigan, era şchiop, aşa ceva nu-şi mai are locul. Sunteţi cu toţii boieri, sunteţi o forţă, iar când veţi lua cuvântul, vă veţi adresa astfel, spunând:

- Cel Mai Mare, Boierul de Dreapta, Boierul de Stânga, Boierii Petrecăreţi, Boierul Portar, Boierul Karatogay (cel care provoacă discordia, sensul fiind de sămânţă neagră), toboşarul, întreaga societate! Când vă vine rândul, veţi vorbi! Boierii aleşi de popor îşi vor aprinde ţigările dintre cele repartizate mulţimii. Ei nu se întind nici la ţigara Celui Mai Mare, nici la a boierilor. Boierul căruia i se va stinge lumănarea sau chiar mulţimii de i se va stinge, se va găsi stingătorul şi se va intenta proces.Până atunci el nu are dreptul de a vorbi. Acum alegeţi-vă un Boier de Dreapta, un Boier de Stânga, doi Boieri Petrecăreţi. Aceşti boieri vor fi desemnaţi de către popor. Mai Marele pste Portari se va numi de către sine. De acum încolo toboşarul se va numi Boierul Karatogay. S-a înţeles, popor, boieri, bogătaşi! Boieri Petrecăreţi, luaţi paharele pline, apoi aşezaţi-le răsturnate. Cine va lăsa ceva băutură înăuntru să fie resemnat cu pedeapsa primită.

    După aceste declaraţii, se oferă primele pahare Celui Mai Mare (sau Celui Mai Vârstnic), Boierilor de Dreapta şi de Stânga. Cel Mai Mare ridică paharul şi spune:

Boieri Karatogay!

O cafea neagră v-am adus.

Şi-o cuvântare eu v-am spus!

    Al doilea rând de pahare se va oferi Celui Mai Mare şi Boierului de Stânga. După aceasta, fiecare dintre Boierii Petrecăreţi (un fel de vornicei) oferă băutură oamenilor lor. (Autorul foloseşte în 1930 termenul “meze” ca un vechi cuvânt tătar în contextul de mai jos). Fiecare domn, care ridică paharul, comandă o melodie preferată. Astfel, cu vorbe pline de judecată înţeleaptă, cu veselie, se bucură ei şi-l înveselesc şi pe mire. Când vine vremea”închiderii mirelui” (o închidere poetică, în camera nupţială) întreaga adunare lasă pe batista aşternută la mijloc suma de bani pe care o dăruieşte. Cel Mai Mare numără banii şi-i oferă mirelui, care dăruieşte suma de bani poporului adunat acolo. Însoţit de un alai autentic, care interpretează imnuri religioase cunoscute, mirele este încuiat în camera miresei şi se împrăştie întreaga adunare.

Iată un fragment din dialogul ceremoniei.

Boierul adunării de Stânga:

- Cel Mai Mare, Boierul de Dreapta, Boierul de Stânga, Boierul- Portar, domnul Karatogay, întreaga adunare!                                             

Cel Mai Mare - Spune, Boierule!

Boierul Petrecăreţ: Află că dintre Boierii de Dreapta, dintre Vârstnici, boierul Geanarslan a atins tezaurul. Eu, precum şi boierii din Stânga, toţi cei care au văzut, declarăm că noi cerem judecată.

Boierul de Stânga: Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boieri Petrecăreţi, Boier - Portar, domnul Karatogay, întreaga adunare! Este evidentă dreptatea populară.

Cel Mai Mare: Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boieri Petrecăreţi, Boier – Portar, domnul Karatogay, întreaga adunare!Boieri Petrecăreţi, scoateţi–l, vă rugăm, pe acel domn Geanarslan, să-l vedem.

Domnul Geanarslan: (ieşind la mijloc) Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boieri Petrecăreţi, Boier – Portar, domnul Karatogay, întreaga adunare!

Cel Mai Mare: Să spună!

Domnul Geanarslan: Boierii de Stânga ai adunării au dreptate în procesul Boierului Petrecăreţ. Fără a vă cere permisiunea, eu mi-am întins mâna către tezaur şi am luat ce am nimerit. Nu neg. Dar am procedat cu un scop. “Cuvintele îi sunt carte de căpâtâi”spuseră strămoşii noştri vestiţi, care ne-au lăsat şi proverbul “ Cel asuprit se răzvrăteşte, înfometatul luptă hoţeşte”. Am dat aici tot ce am avut şi tot ce n-am avut, avere, marfă, toate le-am adus adunării, bătrânilor din sfat, poporului, boierilor, să le fie de cheltuială, după cum va hotâră acest divan. Nici Boierul de Dreapta, nici Boierul Petrecăreţ, neavând grija noastră, noi am încercat să ne descurcăm după puterea noastră.

Domnul Cherim din partea populaţiei Boierului de Dreapta – Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boieri Petrecăreţi, Boieri – Portari, D-l Karatogay, onorată adunare! Am pus mâna noastră iertătoare prin Bătrânii de neam peste domnul Geanarslan.

Cel Mai Mare: (către Boierul de Dreapta) Ce spui, Boierule?

Boierul de Dreapta: Cel Mai Mare, Boier de Stânga, Boieri Petrecăreţi, Boier-Portar, Domnul Karatogay, onorată adunare! Despre bătrânul care ne e rudă, nu putem crede că i-a spus lui Geanarslan să se ducă şi să ia direct din tezaur, nu? Există în fiecare lucru o orânduială. Iar el trebuia să-mi spună mie. Mai ales că eu nu stau ţinându-mi poporul în lipsuri.

Cel Mai Mare: Dumneata ce spui, Boier de Dreapta, boier ales de popor pentru petrecere?

Boierul Petrecăreţ: Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boier Portar, Domnul Karatogay, onorată adunare! Atâta cât mi-a ordonat Boierul de Dreapta, eu am oferit boierilor din poporul meu, nu e nevoie să mint. Între timp le mai rărisem. Dacă vreţi să ştiţi de ce, vă spun că tezaurul se subţiase. În vremea asta, nu s-a nimerit să fie vreunul care să plece pe jos şi să revină călare. Încă n-am putut să-i pedepsim pe cei care ne-au încălcat graniţa, fără de voia noastră.  

Cel Mai Mare: Tot ce am înfăptuit aparţine în mod egal tuturor.În faţa noastră, cel mare ca şi cel mic, se bucură de aceeaşi onoare. Probabil că domnul Geanarslan s-a bazat pe rudenia bătrânească. Era de datoria domniei sale ca, aflând dorinţa poporului, să ne-o comunice, nu să ia din tezaur, căci nu avea permisiunea. Bătrânii noştri au spus: “Stomacul rău te sărăceşte, inima cea rea, crima o porneşte “. Noi nu ne vom abandona calea nici stomacului nesătul şi nici sufletului hain. Imaginea tezaurului nu ne este mai preţioasă decât prosperitatea ori gloria neamului. Dacă sunt de acord Boierii de Dreapta şi de Stânga, eu cer ca domnul Geanarslan să fie pedepsit.(în tătară este termenul “ars”,în context însemnând condamnare la moarte) Boieri de Dreapta şi de Stânga, Domnule Karatogay, cântă-ne melodia “S-a ars “. (În timp ce melodia se execută, domnul Geanarslan este dezbrăcat şi scos afară. Petrecerea continuă. După o vreme:

Boierul Portar: (strigă) Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boierii Petrecăreţi, Domnul Karatogay, onorată adunare! Avem un oaspete de o zi!

Cel Mai Mare: Este călare sau pe jos?

Boierul Portar: Este călare!

Cel Mai Mare: Este liber să intre! (Se deschide uşa. Intră Geanarslan, plecat ceva mai devreme, acum însoţit de câţiva tineri).

Domnul Geanarslan: (venind în faţa Celui Mai Mare)Cel Mai Mare, Boier de Dreapta, Boier de Stânga, Boieri Petrecăreţi, Boier Portar, Domnul Karatogay, onorată adunare! Am venit din respect şi din iubire faţă de voi! Ieşind afară mi-am revenit. Toţi, de la mic la mare, petrecem aici, împreună... “Apa doarme, duşmanul, nu, “au spus strămoşii. Mi-a venit în minte o idee referitoare la duşmanul care azi ne critică adunarea, ne încalcă graniţa şi ţara. De aceea am colindat ţinuturile ce puteau fi cucerite de duşmani.

    Dintr-un loc în care nu aţi permis prezenţa vreunui picior sau a vreunei zburătoare, eu l-amprins pe acest tip şi vi l-am adus. Întrebaţi-l voi, dacă este fiinţă umană, spirit, duşman sau prieten, stabiliţi voi asta. Dacă subestimaţi truda mea, eu plec din nou. Dacă veţi zice”Nu, ajunge” şi îmi veţi permite, eu mă aşez aici.

Cel Mai Mare: Ajunge,ajunge, Geanarslan! Îţi mulţumim! Ar fi de ajuns ca noi toţi să trudim precum te-ai străduit tu. Boieri Petrecăreţi! Oferiţ-i domnului Geanarslan “cafeaua de bun venit!”

    După acest moment urmează pedepsirea (simbolică,n.tr.) a invitaţilor care au însoţit mireasa sau a flăcăilor – musafiri din satele învecinate, aflaţi la fereastră. Pedepsele date “se referă de obicei la menţinerea flăcăului- musafir în adunare până ce mirele este închis “ lângă mireasă. Acest obicei este de o mare valoare istorică. Raţiunea menţinerii acestui obicei, în esenţă, după o sută cincizeci de ani de persecuţii şi lipsuri, se află chiar în existenţa Hanatului Crimeii, a guvernului ei parlamentar, a independenţei Crimeii.

    Rămasă departe de puterea politică otomană, lipsită de Han, de congres, de guvern, de o administraţie naţională, populaţia Crimeii,doar cu această manifestare (artistică, n.tr.) şi-a astâmpărat setea de identitate. Cel Mai Mare înseamnă Hanul, Marele Han Tătar, Boierul de Dreapta înseamnă Regentul, Boierul de Stînga este Locţiitorul de Regent, Bătrânii Sfetnici ai Rudeniei Strămoşeşeti sunt vizirii iar Boierii Petrecăreţi simbolizează Forţa Executivă, tezaurul patriei, al patriei în care nu mai au drepturi şi libertăţi... doar astfel Arta înlocuieşte Politica, astâmpărând o sete seculară de Patrie.

    Nu ştiu dacă alte popoare, precum acei nefericiţi din Crimeea, au mai păstrat o asemenea tradiţie? Nu cred! Pentru că, în acest obicei există cuvintele “patrie”, “ţară”, cu sensul de curte, ogradă, deci în context ele au o mare rezonanţă naţională. Dacă am trece cu vederea o istorie de cinci mii de ani, revedem întreaga viaţă a poporului şi a naţiunii noastre. Cuvântul “giurt” însemnând curte, ogradă, moşie, ţară, patrie, este folosit cu sensul de patrie, sens care nu este ceva imaginar în concepţia poporului nostru. Cuvântul acesta cuprinde în sine atacurile suferite de patrie, incendierile propriei curţi – moşii - patrii, însumând în acest sens, aşa cum am spus noi, înţelepciunea strămoşească ca în proverbul”munceşti pentru copil, pentru patrie te lupţi cu toată forţa “.

    Acest obicei, prezent şi azi în viaţa poporului nostru, demonstrează că noi, niciodată nu ne-am rupt de trecutul nostru istoric. De viitorul unui popor care nu-şi uită trecutul, nu trebuie să ne îndoim. Importanţa acestui obicei este mare şi din perspectiva educaţiei patriotice. (n.n. Din păcate, azi, în 2014, obiceiul nu se mai practică nici în Crimeea răvășită de surghiun, nici în satele pe cale de dispariție din Dobrogea: nu se mai știe istoria, limba, datina, tinerii sunt dornici de modernism. Scene teatrale, reviste de cultură, culegeri folclorice, doar acestea ar putea conserva ca document un obicei în proces de uitare).

    Pentru tineretul care n-a putut deschide uşile şcolilor înalte, n-a putut studia îndeaproape propria civilizaţie, educaţia ce se realizează prin acest obicei este benefică, pură,necesară. Tinereţea care abia îşi formează o cale, găseşte în mersul înainte al progresului firesc, un exemplu de guvernare naţională. Obiceiul nunţii diferenţiază dreptatea, ca şi spiritul datoriei, de ordinele venite de sus, de revolte, chiar. De aceea, aflându-se pe calea luptei naţionale, tineretul va şti să deosebească patria şi adevărul. Va crede nu numai în dispariţia noţiunii de stat, va fi chiar capabil să-i poarte povara crezului. Va fi cunoscut îndeaproape organizarea, sistemul, prin simbolistica organizatorică, ca de exemplu, Cel Mai Mare, Boierii de Dreapta şi de Stânga, într-un sistem democratic de guvernare. Diferenţa de realitate i se va părea un drept al lui. În faţa unui sistem absolutist, imediat se va revolta. Astfel se educă, din punct de vedere politic, tineretul. Pentru că, tot ceea ce am făcut în faţa Celui Mai Mare şi a Boierilor, n-a fost pentru orgoliu, ci, a fost pentru bogăţia din tezaur şi pentru respectul nostru faţă de autoritate. Se întâlneşte tinereţea cu manifestările ideologice şi cu disciplina naţională. Toate acestea, precum şi altele scăpate atenţiei noastre, ori nedorite, ori necunoscute, formează la un loc, obiceiul din seara nunţii mirelui. Acest obicei se desfăşoară felurit în alte locuri, evoluând în libertate, mai ales în satele cu organizaţii naţionale bine întemeiate, întărind conştiinţa naţională, desfiinţând boala beţiei în sânul poporului nostru. Rachiul din seara mirelui luând locul băuturilor tradiţionale, cum erau preparatele din lapte de iapă ori bragă, abia poate oferi o relaxare simbolică aşa şi trebuie să rămână. Sarcina ce revine, fie tinerilor, fie vârstnicilor ce ocrotesc tinereţea, este aceea de a încuraja manifestarea din seara mirelui, ca o formă dragă şi unică a tradiţiei noastre. Pentru că este singura modalitate naţională de a ne salva din starea de disperare, întuneric, izolare, dezbinare şi asuprire. Obiceiurile naţionale constituie leagănul idealului naţional.

Güner Akmolla, Revista Emel – Ideal, nr. 14, an *77,2007, pag. 39-43
Volumul bilingv Negip Hagi Fazîl, ed. III, ed. NeeLine 2009, pag. 160-166
2014, octombrie aceeași mare problemă nerezolvată de istorie...


                    


Anexa 2

Stema Cumaniei / Kıpçak   tamğası



Hanatul Crimeii în sec. al XVI-lea


                                                           
Harta Cumaniei medievale // Deşt-i Kıpçak haritası orta çağda










Operă scrisă la rugămintea d-nei prof.univ. Mina Stănescu, Univ. Ovidius Constanța

Conține fragmente, revizuiri, adăugiri din Lucrarea de grad I „Marea Trecere în Tradiția Tătară Dobrogeană”, 1980, profesor Güner Akmolla, Profesori îndrumători: Matilda Caragiu Marioțeanu și Octav Păun, Universitatea București

Lector de carte: Adéle Acmola
Foto:
Tehnoredactare: Adéle Acmola
ISBN: