MEMORIA URMAȘILOR LA 71 DE ANI DE LA SURGHIUN

REVISTA EMEL * IDEAL

nr 48

MEMORIA URMAȘILOR LA 71 DE ANI DE LA SURGHIUN

Autori: M. ULKUSAL
           Al MIHALCEA M. MOISE
            G. AKMOLLA

TRAGEDIA TĂTARILOR CRIMEENI ȘI A SPRIJINITORILOR LOR DIN ROMÂNIA

Stalin și migrațiile forțate

      Articolul a apărut în ROMÂNIA LIBERĂ, supliment săptămânal din 24 martie 2007; cu tăieri abuzive în KARADENIZ, organul UDTTMR, din iunie 2009. Mulțumim autorilor, cunoscuți oameni de cultură ai poporului român, domnilor Al. Mihalcea și Marian Moise, adresându-le recunoștință din partea urmașilor celor surghiuniți în 18 mai 1944 din PATRIA CRIMEEA. Acum edităm electronic, sperăm în broșură, cu mici adăugiri – G. Akmolla

      La scurtă vreme după atacarea URSS de către Germania, Prezidiul Sovietului Suprem a emis un decret privind deportarea populației din Republica Autonomă a Germanilor de pe Volga, înființată în 1924. Conform recensământului din 1939, în Uniunea Sovietică trăiau 1.427.000 de cetățeni de origine germană din care circa 370.000 în „Republica Autonomă” de pe marele fluviu. Decretul din 28 august 1941 se referă în mod expres la aceștia – dar au fost deportați și etnicii germani din regiunile Saratov și Stalingrad. Ca și alte minorități...

      Motivația deciziei este o capodoperă de cinism: „După informații demne de încredere obținute de autoritățile militare, populația germană instalată în regiunea fluviului Volga adăpostește mii și zeci de mii de sabotori și spioni care, la primul semnal primit din Germania, trebuie să organizeze atentate în teritoriul unde trăiesc germanii de pe Volga. (...) Ca să se evite o situație atât de regretabilă și grave vărsări de sânge, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a considerat necesar să se transfere întreaga populație germană care trăiește în regiunea de pe Volga în alte districte, dându-i-se pământ și un ajutor de stat în noile zone. Districtele bogate în pământuri din regiunile Novosibirsk și Omsk, din Altay, Kazahstan și alte regiuni limitrofe sunt afectate acestui transfer.” Textul (reprodus în „Le livre noir du comunisme. Crimes, terreur, répresssion” ed. Robert Laffont, Paris, 1977, pag. 241, trad. de Al. Mihalcea), de pură inspirație stalinistă folosește eufemismul „transfer” deși este vorba de o deportare în masă care, cu germanii din altă parte decât de pe Volga, a însumat, din august 1941 până în iunie 1942 nu mai puțin de 1. 209.430 de oameni, mai mult de 82% din germanii din URSS. Câți au murit în timpul „transferului” făcut în vagoane de vite? Nu se va ști niciodată. Se știe însă, că, doar 8304 deportați dintr-o tranșă de 29.600 îmbarcați în vagoane, au ajuns în Karaganda, regiune minieră, cu climă aspră, din Kazahstan. Tema documentarului nostru este deportarea în masă a tătarilor din Crimeea. Am considerat, însă, că este firesc să începem cu prezentarea actului normativ care, deși se referă, aparent, doar la primul eșalon de deportați, germanii, deschide seria „justificărilor” invocate în cazul celorlalte etnii dislocate din teritoriile în care trăiau de sute de ani. În general, publicul larg a auzit că au fost deportați nemții și tătarii. În realitate, între noiembrie 1943 și iunie 1944 au mai fost dislocate încă cinci grupuri etnice: cecenii, ingușii, karatciaii, balcarii și kalmucii, cu destinația Siberia, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, în zone aride, goale, sinistre. Pretextul: „colaborarea masivă cu ocupantul nazist” (op.cit.pag.243). Iar între iulie și decembrie 1944 au avut aceeași soartă grecii, bulgarii și armenii din Crimeea, turcii meșkeți, kurzii și kemcinii din Caucaz. Ordinul a fost dat de Stalin și colaboratorii săi cei mai apropiați, printre care Lavrenti Beria (ministru de Interne între 1942-1946). Cine a condus nemijlocit operațiunile de deportare aflăm de la Sudoplatov. Nimeni altul decât fostul șef al spionilor din perioada stalinistă: Ivan Andreevici Serov (1905-1990), ofițer al NKVD. Carieră de excepție: președinte al KGB (1954-1958), organizator în 1956, împreună cu Iuri Andropov, viitorul președinte al URSS, al înăbușirii insurecției budapestane; în 1953 îl ajută pe Hrușciov să-l răstoarne pe Beria. În 1958 este pus la cârma GRU, spionajul militar. În 1939, după ocuparea Galiției și Poloniei de est de către sovietici – consecință a pactului Ribbentrop–Molotov, Serov a devenit, în calitate de comisar la Interne, mâna dreaptă a lui Hrușciov în acțiunea de sovietizare a teritoriului ocupat de Armata Roșie (cf. Pavel Sudoplatov-Anatoli Sudoplatov, „Mission spéciales”, ed. Seuil, Paris, 1994, pag,362). În opinia noastră, Ivan Serov nu este cu nimic mai puțin vinovat decât Eichmann, nazistul care a transpus în viață „soluția finală ”. Nimeni nu i-a reproșat ceva vreodată.

Rădăcini istorice

       „De la începutul anilor1930 până la sfârșitul anilor 1950, oficialitățile de partid însărcinate cu arheologia sovietică au proiectat și au înălțat un zgârie-nori de imbecilitate șovină. Este vorba de afirmația că întreaga arie a Rusiei moderne, Ucrainei și chiar a Europei Centrale fusese locuită de populații proto-slave de la mijlocul Epocii fierului: să zicem anul 900 înainte de Christos. Stalin a tras în aer un foc de revolver și tot trecutul stepelor de la Marea Neagră, care fusese o istorie a migrațiilor neîntrerupte și a amestecului etnic, a înghețat înspăimântat pe traiectoria sa și s-a transformat într-o istorie a dezvoltării sociale statice . Iar împușcăturile n-au fost doar metaforice (...). Secolele de cucerire mongolo-tătară, începând din secolul 13 timpuriu, rămân pentru majoritatea rușilor „jugul mongol”: un timp în care conducătorii Rusiei constituiau avanposturi ale civilizației creștine împotriva unui val de sălbăticie extremă și de dezordine. Dar, această versiune tradițională începe să dea semne tot mai vădite de mit ruso-centrist. Nu se poate nega ferocitatea mongolilor în război sau devastarea creată într-o societate ce venirea probabil a unei jumătăți de milion de cai cu o singură armată nomadă. Și totuși mongolii erau știutori de carte iar instituțiile lor politice, militare și administrative erau în anumite privințe mai dezvoltate decât cele ale Rusiei din jurul Novgorodului” (cf. Neal Ascherson,” Marea Neagră. O călătorie printre culturi”, ed. Univers, București, 1999, pag. 52, trad. de Fraga Cusin). Hanatul de Krîm (Crimeea) a luat naștere în 1420, după fârâmițarea imensului Imperiu al Hoardei de Aur. „După victoria lui Timur Lenk asupra lui Toktamîș Han la Kundacia (19 iunie 1391), Hoarda de Aur se destramă. Mai multe forțe din afară aveau interesul s-o destrame, ca, de pildă, imperiul în devenire al lui Timur Lenk, Cnezatul Moscovei, eliberat de o permanentă amenințare tătară și Ducatul Lituaniei, aflat în plină ascensiune.” (cf. istoricului român de obârșie tătară Mehmet Ablay ”Din istoria tătarilor de la Ginghis Han la Gorbaciov” ed.Kriterion, București, 1997, pag.187). Este, așadar, vorba de o formațiune statală obligată să viețuiască între doi vecini puternici, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, nu întotdeauna prietenoși. Specialistul Ablay prezintă, în lucrarea menționată, istoria Hanatului de Crimeea sau Krîmul, „întemeiat la 1420 de Hagi Ghiray și cuprindea întreaga peninsulă Crimeea iar dincolo de istmul Perekop se întindea la est până la Don, la vest până la Nipru, iar la nord până la o linie destul de relativă trecând prin Jetetz și Tambor. În 1454, Hagi Ghiray și-a stabilit reședința la Bahce-Seray, vechiul Kârkyer.Dinastia Ghirailor a durat până la căderea definitivă a Krâmului sub stăpânirea rusă în 1783” (op.cit.pag.146) (Fiul lui Hagi Ghiray, Mengli Ghiray, i-a trimis, în 1502 un medic evreu de la curtea sa lui Ștefan cel Mare, ”bolnav de boala pe care i-o dăduse ostenelile sale războinice” cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria lui Ștefan cel Mare”; este o dovadă că relațiile Hanatului Crimeii cu statul moldovean nu au fost numai de ostilitate).

Sfruntata minciună a „măsurilor umane”

       Reputata publicistă Sevghin Omer aduce precizări importante în legătură cu deportarea tătarilordin Crimeea. Dacă decretul Sovietului Suprem din 28 august 1941 cu privire la dislocarea germanilor a avut caracter public, cel cu nr. 5859 / 11 mai 1944, emis de Comitetul de Stat al Apărării, semnat de Stalin și, pentru „luarea la cunoștință” de Beria, Molotov, Malenkov, Kosâghin, Andreev, Smirnov ș.a., a avut caracter „strict secret”.Motivul deportării :„colaborarea tătarilor crimeeni cu armata germană de ocupație, prin participarea la așa-numitele Comitete Naționale Tătare create sub directa îndrumare a autorităților germane în scopul de a contracara activitatea și lupta partizanilor sovietici.” (Soarta tătarilor crimeeni în URSS, ÎN Magazin istoric nr. 10 (439) din octombrie 2003, pag. 67). Nu s-a ținut seama de cei peste 20.000 de tătari înrolați în Armata Roșie. Autoarea atrage atenția asupra cinismului Kremlinului: „Un naiv care ar citi astăzi acest document ar fi uimit de măsurile extrem de umane legate de organizarea deportării. Art.2 lit. a) spune că „fiecare familie are dreptul să ia îmbrăcăminte, obiecte casnice, unelte și alte obiecte, plus până la 500 kg de alimente”. În timpul transportului fiecare tren trebuia să aibă apă caldă și hrană caldă, un post de prim-ajutor dotat cu medicamente și un medic și două asistente. Realitatea a fost cu totul alta, începând cu momentul invadării localităților tărărești de trupele NKVD:„Sistem cu totul dinamic în sensul că decizia Tătucului Popoarelor este adusă la cunoștința populației nu pe calea unui proces –verbal încărcat de vorbe ci sub forma unei operațiuni de infanterie motorizată modernă: divizii înarmate invadează noaptea teritoriul poporului desemnat și ocupă pozițiile cheie, când se trezește, națiunea criminală vede un cerc de mitraliere și pistoale–mitralieră în jurul fiecărui sat. Douăsprezece ore li se acordă băștinașilor (dar e prea mult tot timpul acesta mort, pentru roțile infanteriei motorizate, în Crimeea nu vor fi decât două, chiar o oră și jumătate) ca să-i permită fiecăruia să ia cât poate duce cu mâinile. Apoi se urcă toți în camioane unde se înghesuie cu genunchii la gură, ca prizonierii (hai, babelor, haideți femei cu prunci la sân, sus, e ordin!) și astfel sunt duși, sub pază strașnică, la gară. De acolo, convoi de bou-vagoane până la destinație. Și încă trebuie, acolo (ca tătarii din Crimeea pe râul Undja-taman pentru ei acele mlaștini din Nord!) să se înhame ca edecarii, și, înaintând prin pădurea sălbatică (precum tătarii în amonte de Kologriv) să tragă, pe râu în sus, cale de o sută cincizeci sau două sute de kilometri, plute pe care vor sta întinși, imobili, bătrânii lor cu barbă albă. Fără îndoială, văzut din avion, pe vârf de munte, tabloul a avut o mare alură: dintr-o dată, toată peninsula Crimeii (tocmai fusese eliberată, eram în aprilie 1944) se umplu de zgomotul motoarelor și, cu sutele, coloanele motorizate se puseră să alunece ca șerpii pe drumurile drepte ori întortochiate. Arborii tocmai își scuturaseră florile. Tătăroaicele își scoteau din sere răsadul de ceapă de apă și-l duceau în grădini.Începuse repicatul tutunului (și așa a rămas. Așa că tutunul dispăru din Crimeea pentru mulți ani). (...) Fusese dat ordin să i se lase populației un ceas și jumătate ca să-și facă bagajele dar vistavoii reduseră timpul chiar și până la patruzeci de minute câteodată pentru ca treaba să fie făcută cum trebuie, ca grupul să nu întârzie la punctul de adunare, și de asemenea, ca în sat să rămână cât mai multe lucruri de prăduit pentru sonder-kommando-ul (în germană în text; aluzie la lagărele naziste de exterminare – nn) pe care detașamentul special avea să-l lase la fața locului. Anumite sate turbate, ca Ozenbach, lângă lacul Biiuk, a trebuit să fie arse cu totul. (notă G.A). Din mărturiile supraviețuitorilor, am aflat că timpul acordat a fost de 15 minute iar cei care nu s-au supus, au fost împușcați pe loc). Coloanele motorizate i-au dus pe tătari până la gări și acolo, în trenuri, așteptară zile întregi, gemând, cântând sfâșietoare cântece de adio. (Notă de subsol a lui Soljenițân: în anii 60 ai sec al XIX-lea moșierii și administrația provinciei Taurida făcuseră demersuri ca să obțină deportarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia; Alexandru al II-lea a refuzat. În 1943, gauleitarul Crimeii a repetat cererea; Hitler a refuzat). Frumoasă uniformitate! (notă G.A: Printre condamnații la muncă în Siberia circula o zicală, sub țarism, sub comunism: „tot e mai bine decât să fi tătar!”). Iată avantajul de a exila în bloc națiuni întregi! Fără cazuri particulare! Fără excepție, fără proteste individuale! Pleacă toată lumea și nu numai oamenii de toate vârstele, bărbați și femei, ci, loviți de același ukaz, cei aflați încă în burta mamei!(...) Iar tot ce lasă deportații în urma lor: casele deschise și calde încă, lucrurile claie peste grămadă, fructul muncii de zeci sau douăzeci de generații – toate astea le revin agenților operaționali ai organelor de represiune, Statului, vecinilor aparținând națiunilor mai favorizate și nimeni n-o să se ducă vreodată să-și ceară vaca, mobilele, vesela. (cf. L’Archipel du Goulag, vol.III, ed. Seuil, Paris, 1976, p.314-315). O teribilă similitudine cu deportarea bănățenilor pe Bărăgan! Normal, din moment ce „modelul” preluat de Securitate fuese deja experimentat de NKVD. În seara zilei de 18 mai 1944, Ivan Serov și Bogdan Kobulov, tot general de NKVD, i-au telegrafiat lui Beria anunțându-i bilanțul primei zile: 90.000 de oameni duși la gară fără „incidente.” A doua zi, Beria l-a informat pe Stalin că, seara, la gară, fuseseră duși 165.515 deportați din care 136.412 plecaseră deja „spre destinația fixată în instrucțiuni.” La 20 mai, ziua finală, Serov și Kobulov îi raportară șefului direct, Beria, că „operațiunea s-a sfârșit la ora 16,30.” În total plecaseră 63 de convoaie, cu 173.287 persoane. Cum au „călătorit”? Un supraviețuitor, citat de J.J.Marie în ”Les peuples déportés d’Union Soviétique”(Bruxelles, Complexe, 1995, p.35-56) a declarat următoarele: „În vagoanele închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare. În satele pe care le traversam, populația fusese asmuțită contra noastră: li se spusese că trenul ducea trădători de patrie și ploua cu bolovani, care făceau un zgomot îngrozitor, în ușile vagoanelor. Când le-au deschis, în mijlocul stepelor din Kazahstan, ne-au dat să mâncăm rații militare, dar nu și apă, ne-au ordonat să ne aruncăm morții lângă calea ferată, fără să-i îngropăm, apoi trenul și-a continuat drumul.” La 1 iulie 1944, în Uzbekistan ajunseseră 35.750 de familii de tătari însumând 151.424 de oameni; după 6 luni, erau cu 16.000 de oameni mai puțin! Se pune întrebarea: de ce a ordonat Stalin golirea Crimeii de tătari? Găsim o posibilă explicație în articolul semnat de Alexandre Billette – „Lungul drum al tătarilor către Crimeea” (Le Monde diplomatique”, ediția română, nr.9, decembrie 2006). „Persistă întrebarea – scrie publicistul francez – dacă deportarea avea vreun obiectiv strategic dincolo de acuzația oficială de antisovietism și colaborare cu inamicul german. După părerea unora, Moscova dorea să îndepărteze de bazinul Mării Negre și de Caucaz populațiile a căror apropiere etnică și geografică față de Turcia ar fi putut contracara ambițiile militare ale lui Stalin, care nu excludea pe termen lung un conflict cu Ankara pentru controlul strâmtorii Dardanele. Prin urmare, era mai bine să fie îndepărtate de prezumtivul conflict popoare a căror credință față de regim era estimată drept nesigură și a căror presupusă colaborare cu naziștii permitea stigmatizarea!” Este posibil – crede publicistul francez – să existe încă o motivație de data aceasta de ordin psihologic. „În cazul tătarilor – spune Alexandre Billette- încărcătura istorică a avut și ea un cuvânt de spus. De pe vremea marilor invazii ale Hoardei de Aur, tătarii au reprezentat în ochii rușilor Asiaticul, mându războinic din campanii militare devastatoare. Unele clanuri care făceau parte din Hoarda de Aur și-au continuat drumul până în Crimeea, traversând versantul nordic al peninsulei. Blocate apoi de lanțul muntos care separă câmpiile neprielnice din nord de coastele meridionale cu climă mediteraneană, grupurile tătaro-mongole se vor stabili în aceste locuri, adăugând încă un strat etnic unei populații amestecate în urma invaziilor precedente (goți, huni, bulgari, ș.a.)

„În vagoanele închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare.”

Ce a făcut Ecaterina a II-a?

      Tătarii crimeeni nu au fost persecutați doar de Kremlinul comunist. Intrat sub influența rusă în urma tratatului de la Iași (1774) semnat la încheierea războiului ruso-turc, hanatul va fi anexat definitiv în 1783, sub Ecaterina a II-a. „Colonizarea rusă a Crimeii va antrena primele valuri ale exodului: Bănuiți de o apropiere de dușmanul otoman, mai ales în timpul războiului Crimeii (1853-1856), numeroși tătari vor fi deposedați de bunuri și izgoniți din satele și orașele din Crimeea. Conform datelor, din 1873 până la sfârșitul sec.al XIX-lea între 100.000 și 400.000 de tătari ar fi părăsit peninsula pentru a se stabili în alte regiuni ale Imperiului Otoman, ceea ce îi va aduce pentru prima oară la statutul de minoritari în Crimeea (cf. Al. Billette, în ziarul citat). Una dintre provinciile de atunci ale Imperiului Otoman era Dobrogea.

Dobrogea românească, liman al salvării

       Deși incomparabil mai redusă față de genocidul dezlănțuit de bolșevici, reprimarea tătarilor crimeeni sub țarism a lovit puternic comunitățile din peninsulă. Între 1805 și 1914, din 1556 de moschei mai rămăseseră 729; de la 5139 de clerici, numărul acestora scăzuse la 942. Numeroase lăcașuri de cult au fost vandalizate: „Cazanciev, guvernatorul orașului Chefe, a pus să dărâme una dintre cele mai frumoase moschei precum și baia turcească din vecinătatea ei, folosind pietrele tăiate la propriile construcții (...) Aflându-ne pentru o vreme în Chefe, am văzut cum soldații ruși, dornici să obțină niște bani, dărâmau moscheile frumoase și vindeau plumbul. Unele moschei deveniseră magazii, prin dărâmarea minaretelor superbe, plumbul din cișmele și robinete era smuls (...). Multe din cișmelele și depozitele dărâmate erau construite din marmură, pe ele existau lucrături și inscripții artistice din epoci anterioare. Ocrotite și întreținute de musulmani, operele grecești și romane, distruse acum de către ruși, provocau tristețe...” (cf. călătorului francez Dubois, în cap. „Guvernarea rusă în Crimeea” pag. 99-100, din vol. „Tătarii – Turci Crimeeni” ed. Golden, 2006, autor Mustegep Ulkusal, trad.de Güner Akmolla). Care a fost politica statului român față de musulmanii din Dobrogea după 1878? De respect față de musulmanii din Dobrogea după 1878? De respect față de acești cetățeni loiali, dovadă actul guvernului de la București de a finanța construcția marii moschei „Melik”(„Regală”) dela Constanța. (notă G.A: A fost o înțelegere între cele două guverne, turc și român, în Istanbul s-a construit o biserică ortodoxă iar în Constanța, această geamie, corespunzând anii și cheltuielile). În anul 2003 „s-au împlinit nouă decenii de când în urbea tomitană s-a săvârșit cel mai semnificativ și pilduitor act al raporturilor Statului Român (în perioada modernă) cu cetățenii săi dobrogeni de etnie turcă și tătară, respectiv de confesiune musulmană - anume inaugurarea vineri, 31 mai 1913 a Moscheii (...). Solemnitatea a avut loc în prezența Suveranilor României, regele Carol I și regina Elisabeta (...). O lungă cuvântare a avut muftiul județului Constanța, Hafuz Abdul Gelil care îl asigură pe Suveran de „dragoste și devotamentul supușilor musulmani” (cf.d. Stoica Lascu, „Prezențe ale turco-tătarilor în viața spirituală a Dobrogei (1913-1915)” în Tătarii în istoria românilor” sub egida UDTTMR și a Universității „Ovidius”, ed.Muntenia, Constanța, 2004. De remarcat că această moscheie este prima construcție din beton armat în România. La câțiva ani de la aceste evenimente din România, bolșevicii au învins armata generalului alb Wrangel și după ce în prealabil îl executară fără judecată la 23 februarie 1918 pe Numan Celebi Gihan, întâiul președinte al tătarilor crimeeni (Republica Populară Crimeea) au înființat în cele din urmă Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea.În fruntea guvernului bolșevic a fost instalat Bela Kuhn, una dintre cele mai sinistre figuri ale comunuismului anilor ’20, refugiat la Moscova după intrarea trupelor române în Budapesta, în 1919, acțiune care pune capăt Republicii Sovietice Ungare. După cum afirmă Mustegep Ulkusal (op.cit.p165) „despotic și crud, el a început să-i sperie, să-i chinuie, cu forță, cu tortură pe tătarii turci din Crimeea. El a omorât aproximativ 60.000 de oameni.”(notă G.A. Era un evreu communist). Foamete (1921-1922, 1932-1933), rusificare forțată (ca în Basarabia!), tot cortegiul de dezastre adus de comunism. În consecință, este firesc ca tătarii din Crimeea să-și caute salvarea pe alte meleaguri. Foarte mulți - în Dobrogea românească.

„Lotul tătar”

       Câți se vor fi refugiat? Nu se cunoaște numărul exact, dar, oricum, relativ mulți. (notă G.A. Peste o mie) Sursele sunt cât se poate de autorizate: Securitatea și Procuratura Militară. La 27.02.1953, procurorul lt. Zamfir Bolohan, de la Procuratura Militară Teritorială București, întocmește rechizitoriul nr.81 privindu-i pe: IRSTMAMBET Iusuf, MUSTEGEP HUSEIN, MEMET MENDU, ALI OSMAN BECMAMBET, MEMET ALIM VANI, ABDULA TEOFIC IZLEAM, SERAFEDIN IBRAIM, SULTAN FAZÎL, SALIA MEMET MENDU, GEANACAI NAZIF, ȘAIB VELI ABDULA, AMET MUSTAFA, MALIC CADIR, ENAN CURTMOLA, ȘTEFAN CĂRUNTU, trimiși în judecata Tribunalului Militar sub învinuiri deosebit de grave, mergând de la crimă de înaltă trădare, delict contra siguranței statului străin, uneltire contra ordinii sociale, până la complicitate la delictul contra siguranței statului străin (!). Au fost arestați, anchetați și judecați 16 cetățeni români - 15 de „naționalitate tătară, dintre care două femei - Salia Mendu (sora liderilor și Sultan Fazîl soția lui Negip Hagi Fazîl ) și un român, tâmplarul Ștefan Căruntu (G.A.: omul de încredere al lui Negip). Condamnările: muncă silnică pe viață pentru trei inculpați (care se puteau socoti fericiți că nu fuseseră osândiți la moarte; peste câteva luni va fi al patrulea condamnat pe viață Velula Șefket Musa, secretar al Consulatului General al Turciei la Constanța; G.A.), 20 de ani (unul, care fusese și legionar); ceilalți – între 10 și 5 ani. Învinuirile le aflăm, în parte, din procesul–verbal de încheiere a anchetei, semnat de locotenentul Petre Crișan (Securitatea Constanța) și din rechizitoriu. Lt.Crișan: „Numiții se fac vinovați de participarea la constituire în organizații contra revoluționare, Mișcarea/Acțiunea Națională Tătară care a desfășurat o propagandă pentru așa –zisa eliberare a Crimeii și formarea unui stat independent tătar, colectare de bani, alimente și găzduire a elementelor naționaliste crimeene care au colaborat cu trupele germane în timpul războiului și fugiseră pe teritoriul țării noastre, precum și acțiuni de spionaj turc.” Din rechizitoriu: „Încă de mulți ani în urmă, în Regiunea Constanța au luat ființă o serie de organizații naționaliste tătare, care aveau drept scop lupta pentru eliberarea Crimeii și formarea unui stat independent tătar. Până în 1943, aceste organizații aveau doar un caracter cultural (...). După această dată, aceste organizații s-au transformat în comitete de ajutorare a elementelor naționaliste crimeene, care colaboraseră cu trupele germane (...) și se refugiaseră pe teritoriul țării noastre după 23 August 1944. Membrii acestei organizații au dus o luptă activă pentru creare unui stat independent tătar, chiar și după 23 August 1944, prin ținerea de ședințe secrete cu caracter subversiv, ședințe în care se critica dușmănos regimul nostru de democrație populară, se ascultau posturile de radio imperialiste și făceau planuri de viitor în legătură cu eliberarea Crimeii și formarea unui guvern din rândurile lor (...). (Datele au fost luate din studiul conf.dr. Marian Cojoc „Anul 1953 în istoria tătarilor dobrogeni”, în „Tătarii în Istoria Românilor”). „Rădăcinile procesului menționat se află în vânătoarea declanșată, la porunca autorităților sovietice de ocupație, împotriva fugarilor din URSS în România, tătari crimeeni sau români basarabeni (cum este cazul familiei marelui scriitor anticomunist Paul Goma). După deportarea în masă a germanilor în Donbas (în ianuarie 1945, a nemților constănțeni ), Siguranța comunistă s-a ocupat de refugiații din Crimeea, în care sens a fost emis Ordinul 58, 120, S/ 31.o1.1948 prin care erau dați în urmărire generală 24 de crimeeni. Cum nu au putu fi găsiți, întrucât părăsiseră demult România, a fost arestat , în 1952, „lotul tătarilor”, alcătuit în majoritate din învățători, dintre care câțiva aveau și calitatea de hoge. (În crunta iarnă a anului 1959, în lagărul de exterminare de la Salcia am cunoscut câțiva membri ai „lotului tătarilor”.Politicoși, binevoitori dar zgârciți la vorbă, erau grupați, în lumea pestriță a coloniei penitenciare, în ceea ce s-ar putea numi o „société close”. Lângă ei, o prezență insolită era românul Ștefan Căruntu, scund, cu obrazul emaciat și priviri sfioase. Retractili, tătarii nu vorbeau despre anchetă. Târziu, după ‘89 am aflat de la „nea Căruntu” că fuseseră anchetați cu o duritate exacerbată de furia sovieticilor. Nu mă îndoiesc că instrucția a fost supervizată de consilierii ruși. Chestiunea era prea importantă - dovadă condamnările. Ștefan Căruntu, tâmplar de meserie, a fost arestat la 20 aprilie 1952 și condamnat la 10 ani de închisoare pentru „infracțiunea de complicitate la delictul contra siguranței Statului străin.” Altfel spus, a fost pedepsit pentru omenia de care a dat dovadă ajutând un semen aflat la ananghie. În termenii procesului-verbal „susnumitul cunoaște pe Mustegep Husein încă din anul 1942 ca unul ce a avut prăvălie de coloniale mergând la el după anumite cumpărături. Mai bine îl cunoaște pe acesta din anul 1950, când se mută cu locuința în apropierea lui, după puțin timp devenind buni prieteni. În luna august 1951, într-o discuție avută cu Mustegep Husein, acesta îi propune să găzduiască pe un fugar crimeean care este urmărit de organele de stat întrucât este fugit din Uniunea Sovietică din anul 1943, susnumitul cade de acord și-l găzduiește până la începutul lunii noiembrie 1951, când pleacă din nou la Mustegep Husein. În luna decembrie 1951, având din nou discuții cu Mustegep Husein referitor la situația lui Asanov Mansur, susnumitul cade de acord să găzduiască și să alimenteze pe fugarul crimean Asanov Mansur și, astfel, îl găzduiește până la sfârșitul lunii aprilie 1952, când este descoperit și arestat de organele de stat”. Nu se făcea, firește, ca locotenentul anchetator Petre Crișan să dezvăluie, în document și metodele folosite față de arestați , nici cine se afla în spatele Securității Române. A.M.)

O familie risipită din Siberia până la Eforie

       Cu greutate, punând cap la cap frânturi de informații, cosemnatarul Marian Moise a reușit să găsească un refugiat din Crimeea care, grație unui concurs fericit de împrejurări, deși a fost arestat de mai multe ori, a reușit să rămână în România scăpând de deportarea în URSS. Viața domnului ABLALIM MEDJITOV, un bătrân vioi, simpatic, care s-a stabilit în orașul Eforie, este un adevărat roman: „M-am născut la 1 ianuarie 1930 în satul Bescutca- Vakuf din Crimeea, gubernia Simferopol, cum i-au zis rușii vechiului oraș-capitală tătăresc Akmescit. Pe tata l-am cunoscut prea puțin, îl duseseră într-una din pușcăriile imensei Siberii, ridicat de-acasă fiindcă fusese „kulak”, cum le ziceau rușii țăranilor înstăriți. Pe când aveam 13 ani și mersul războiului începuse să se întoarcă în favoarea rușilor, Bescutca-Vakuf a devenit câmp de bătălie, ca întreaga Crimee, de altfel. Lupte grele! Îmi amintesc, de pildă, că în 1943 în satul nostru de cinci ori au năvălit rușii și tot de cinci ori reveniseră nemții, respingându-i în lupte încrâncenate. Îngrozită, mama a luat singura hotărâre posibilă, aceea de a ne refugia. Așa că, pe 26 octombrie 1943 ne-am urcat într-o căruță, mama, eu, fratele mai mic și cele trei surori mai mari și am pornit-o către Sevastopol. De acolo, sub bombardamente, am făcut o noapte cu vaporul până la Odesa. Aici am stat o săptămână într-un lagăr. De acolo, după cum a hotărât mama, ne-am îndreptat către România, de care auzisem că este o țară ospitalieră. Ne-am fi dus în Dobrogea, ținut străvechi în care, cum aflase, erau tătari de ai noștri care trăiau în liniște, nesupărați de nimeni. Așa că, ne-am îmbarcat în trenul cu destinația Constanța, unde, împreună cu alte vreo zece-cincisprezece familii de refugiați tătari, am ajuns în luna decembrie. Familia noastră și încă una am fost găzduiți, pentru început, timp de câteva zile la Așșî Yașar, un negustor renumit din Piața Griviței. De acolo, ne-a preluat un delegat tătar care ne-a dus la Azaplar, sat al cărui nume fusese schimbat în Tătaru. La Azaplar am stat la familia Zia până în 1945, până a venit avocatul Abibula care ne-a dus la Topraisar, găzduindu-ne în casa lui pentru încă vreo cinci-șase luni. Tocmai atunci, însă, a început teroarea. A început vânătoarea, scotocirea Dobrogei după crimeeni. Administrația românească stalinizată primise ordin strict să-i captureze pe toți tătarii refugiați ca să fie trimiși, chipurule, în Crimeea natală. Toți știau, însă, că-i paște Siberia! Din refugiați, am devenit peste noapte, fugari. Ne-am ascuns, până în 1946 la Ibram Nuredin, în satul Miriștea, comuna Mereni. Între timp, crescusem, trebuia să muncim. M-am întors cu fratele meu la Topraisar, unde am găsit de muncă la un bulgar, Dinu Iosif, eu, iar fratele meu, la un tătar, Zia Musa. N-a fost o mișcare prea bună, căci au dat jandarmii peste mine și m-au arestat, m-au ridicat de pe câmp. Noroc că am reușit să fug, după o noapte petrecută la postul lor din comună. Au urmat ani grei, am fost iar prins, iar am evadat,de data asta împreună cu doi conaționali crimeeni, dintr-un arest al Securității din București. Am reușit, o dată, să mă salvez de la o capturare sărind în plin mers din trenul Medgidia-Negru Vodă... M-au hăituit până m-au prins, în 1952, la Miriștea-Mereni, m-au încarcerat într-un sediu al Securității din Constanța, unde am stat 8 luni și 7 zile. Numai că, între timp se schimbase politica și am reușit, în sfârșit, să rămân în România. Vreți să știți care e „bilanțul” familiei mele? Norocul meu e c-a murit Stalin! Prins în 1946, fratele meu, copil încă, a fost luat de ruși; autoritățile staliniste l-au trimis să se „reeduce” în Uzbekistan, de unde abia acum cinci ani a reușit să revină în Crimeea. Tot în 1946 au fost capturate cele trei surori ale noastre, luate de sovietici și trimise, pentru zece ani în Siberia. Una a murit acolo, celelalte două au fost duse, după detenție, în Uzbekistan, în Asia Centrală sovietică, unde una a și murit. Supraviețuitoarea a reușit să ajungă în Crimeea, unde s-a stins din viață acum cinci ani. Tata, pe care l-am cunoscut de-abia în 1962, la prima mea vizită în Uzbekistan, unde fusese strămutat după pușcărie,s-a stins acolo, în 1978. Mama a murit, în durere și deznădejde, în 1963, în Miriștea, fără să-și mai fi văzut soțul și pe patru dintre cei cinci copii”. Nu credem că dezvăluirile domnului Ablalim Medjitov ar mai avea nevoie de comentarii, în afară de observația că staliniștii au rusificat forțat patronimele tătarilor crimeeni. În ce privește represiunea din România, pe lângă mărturia reprodusă amintim că, la Siguranța comunistă de la Constanța, ofițeri ai NKVD l-au torturat pe NEGIP HAGI FAZÎL pentru ajutorul dat refugiaților (ucis în chinuri la 22 oct.1948). Între 1947-1964 au fost arestați și trimiși în Gulagul românesc 98 de tătari dintre care 21 au murit în detenție (dintre aceștia – Șucri Ibraim și Amet Daud în timpul anchetei). Datele sunt extrase din broșura „Rezistența anticomunistă tătară a Dobrogei” prezentată la Simpozionul internațional din 2003, de la Constanța, editată de UDTTMR sub semnătura doamnei Güner Akmolla.

       Dobrogea, țiınut multietnic, a fost pentru tătari un tărâm binecuvântat. Aici s-au născut personalități de mare valoare umană și intelectuală precum Mustegep / Müstecip / Hagi Fazîl „Ulkusal” notă G.A. fondator de țară, nume preluat în Turcia, (1899- 1996) cofondator al importantei reviste „EMEL”( reapare din ian.2004 sub patronajul d-nei G. Akmolla la Constanța), în românește „IDEAL” (simbol de luptă) cf. Agi Amet Gemal – Dicționarul personalităților turco-tătare din România” Ed. Metafora, Constanța, 1999), mare luptător pentru cauza tătarilor crimeeni, fratele mai mare al amintitului scriitor martir Negip Hagi Fazîl și al doamnei poeziei tătare Saliya Hagi, Fazîl-Memet, ori remarcabilul poet Niyazi Memet (1878- 1931), mentor al vieții spirituale a tătarilor (cumnatul sublocotenentului Kiazim Abdulakim, erou al Armatei Române, mort la Mărășești, notă G.A. rudă prin alianță, ginere al deputatului liberal Selim Abdulakim; Kemal Karpat (n.1925), intelectual de vastă cultură, sociolog și politolog, conferențiar la universități europene și americane, consultant UNESCO, legendarul poet Helaki (sec.al XVI-lea) și câți alții... Primindu-i cu brațele deschise pe tătarii crimeeni, Dobrogea - în întregul ei, nu numai în ce privește lumea musulmană de aici – a făcut și face dovada că merită a fi numită „model de conviețuire interetnică.” Și, deloc întâmplător, în anul 1934 , renumitului poet dobrogean Grigore Sălceanu i se decernează premiul literar „Ioan N.Roman ” pentru minunatul său poem BAIRAMDEDE.(...) „Aripa morii vâjâie de sârg / și prin bostană mișună tătarii / Cu zumzete în roiuri curg bondarii / Plutind pe urma carelor, spre târg (...) Iar sus de tot, sub cerul diafan, / Cu mâna ridicată din geamie, / Un hoge–ngână imnuri din Coran”.

Al.Mihalcea – Marian Moise