ISTORIA UNUI SURGHIUN DE ETNOCID RĂMAS ÎN UITAREA PUTERILOR LUMII ȘI DUPĂ 71 DE ANI

ISTORIA UNUI SURGHIUN DE ETNOCID

RĂMAS ÎN UITAREA PUTERILOR LUMII

ȘI DUPĂ 71 DE ANI

AUTORI DE REPUTAȚIE INTERNAȚIONALĂ:

MÜSTECIP ULKUSAL

SABRI ARÎKAN

NECIP ABDÜLHAMITOĞLU

AL. MIHALCEA

MARIAN MOISE

MARIUS CHELARU

ANASTASIA DUMITRU

GÜNER AKMOLLA

UNIUNI ETNICE, FUNDAȚII ȘI REVISTE ÎN COLABORARE:

UDTTMR - PREȘEDINTE GELIL ESERGHEP

EXPERIMENTUL PITEȘTI

REVISTA EMEL / IDEAL

INTERARTES – ANASTASIA DUMITRU

SCRIITORI ROMÂNI DE REPUTAȚIE INTERNAȚIONALĂ

REPORTERI DE MARE VIBRAȚIE UMANĂ CARE AU CONTRIBUIT LA AFLAREA ADEVĂRULUI:

RIZA FAZIL

IDRIS ASANIN

ABLYAZIZ VELIEV CRIMEEA)

HALIL IBRAHIM OZDEMIR (ERZINCAN, TURCIA)

MIHAELA BURLACU

ANASTASIA DUMITRU

CODRUȚ BURDUJAN

ANDREI ȘELEVERDEANU

Împreună pentru Crimeea

Membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea şi a Uniunii Scriitorilor din România, director al Revistei EMEL-IDEAL, un suflet sfâşiat, dar neobosit, de o nobleţe rară, o viaţă întreagă dedicată adevărului istoriei tătarilor crimeeni, ,,o păstrătoare de limbă şi de tradiţii, o lingvistă cu mare respect pentru cuvântul vorbit şi scris, pentru limba română și cea maternă – în acest caz tătara – Güner Akmolla este o martoră activă pe scena istoriei contemporane – pe care chiar o face cu respect și evlavie, o observatoare implicată, o scriitoare prolifică şi traducătoare de excepţie [...] și nu în ultimul rând, şi o păstrătoare de idealuri." (Zully Mustafa, Revista ,,Mala Hierba", 12 iunie 2015, http://www.mala-hierba.com)

În cele peste 50 de volume, scrise fie în limba maternă, tătara crimeeană, fie în turcă, sau în limba română, deseori bilingve, temele principale sunt: cultura universală, dar mai ales valoarea, identitatea, credința, limba, istoria, tradițiile tătarilor crimeeni. În cele peste 100 de pagini ale acestei lucrări, alături de ceilalţi scriitori, scriitoarea Güner Akmolla este, din nou, vocea autentică, neobosită a dramei poporului său, a anilor de prigoană cumplită, a lacrimilor fierbinţi, strigând că, noi, tătarii, nu am murit, am uitat, nu am iertat.

Noi, tătarii din România, avem o istorie lungă şi plină de realizări, suntem un exemplu de comunitate unită, paşnică, deschisă, prosperă, care a atins cele mai înalte nivele de educaţie şi cultură şi care a reuşit în acelaşi timp să îşi păstreze, să îşi respecte şi să îşi perpetueze tradiţiile culturale şi istorice. 

Noi, tinerii tătari şi nu numai, ne gândim cu sufletele sfâşiate de durere la ziua neagră de 18 Mai 1944 - cel mai tragic eveniment, cel mai întunecat moment al istoriei tătarilor crimeeni din întreaga lume, când femei, copii, bătrâni, un întreg popor au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă într-o singură noapte, într-o călătorie a morţii ... În această perioadă tulbure, când Crimeea, pământul nostru străbun, pare tot mai departe de noi, când veşti triste ne parvin de pe meleagurile străbune, vrem ca fraţii noştri tătari să ştie că nu i-am uitat, că suntem alături de ei,că inimile noastre bat alături de mult încercatele lor inimi, că ne rugăm și plângem împreună, condamnând încă o dată, alături de autorităţile româneşti şi de liderii internaţionali, situaţia actuală a Crimeei. Sufletele întregii omeniri vibrează la unison pentru Crimeea, IDEALUL să nu piară!

prof. dr. Senia Resul

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PROBLEMEI NAŢIONALE A TĂTARILOR

(scurt istoric)

Celebrul testament al lui Petru cel Mare, bine ascuns de politicienii ruşi şi bolşevici, ne este cunoscut doar din surse externe, probabil că vor mai trece secole până va fi dat spre cunoştinţa lumii civilizate. Drama poporului meu, drama tătarilor crimeeni, începe cu acest testament, este continuată cu o fidelitate gotică de Ecaterina a II-a, fiind împlinită cu sfinţenia bolşevicilor atei, prin Stalin. Acest document al lui Petru cel Mare, numit „Deliul” (Nebunul) de istoricii turci, cere urmaşilor săi să întindă pământurile „pravoslavnicilor” ruşi până la Marea Neagră şi Marea Mediterană! Înghiţirea popoarelor din Balcani şi desfiinţarea Turciei apar ca fapte secundare, spiritul încă viu al „tătucului Stalin” îngrozind prin virulenţă şi secolul al XXI-lea. După pacea de la Kuciuk-Kaynargi, se accentuează procesul forţat de rusificare; generalul Potemkin are în permanenţă o armată de 150.000 de soldaţi ruşi în Crimeea; dintr-o populaţie tătară în peninsulă de 5.000.000, se aflau atunci în statul tătar crimeean doar 1.500.000 de tătari. În anul 1783 ţara trece sub orânduirea rusă, iar depopularea zonei cunoaşte mai multe forme, precum: confiscarea pământurilor care aparţinuseră hanilor şi cultelor, mărirea exagerată a taxelor către statul rus, sărăcirea celor care îndrăzneau să se judece pentru pământul lor, prigoana împotriva religiei islamice prin surghiunirea hogilor, a intelectualilor în Siberia sub diverse pretexte, prin desfiinţarea şcolilor de cult islamic, prin transformarea geamiilor (moscheilor) în biserici, prin arderea cărţilor din marile biblioteci, prin interzicerea oricărei editări în limba maternă, de opere sau manuale şcolare, prin acordarea de drepturi speciale colaboraţioniştilor, prin condamnarea fără judecată a celor care încercau să se împotrivească ordinelor ţariste (apoi bolşevice, fireşte).

Aşa a început un mare proces de strămutare forţată din meleagurile strămoşeşti în zone în care nu exista încă stăpânirea rusă.

Din opera de mare valoare naţională şi internaţională, „Tătarii- turci crimeeni (ieri, azi, mâine)”, de Mustegep Ulkusal, citez ordinul dat de Potemkin personal în 1794 către Grigori Alexandrovici ca tătarii să fie scoşi în 24 de ore din zonele apropiate de ţărm:

„Valuri după valuri, se <mută> tătarii din Crimeea cu începere din anii 1785, 1788, 1790, 1804, 1812, 1818, 1829, în număr mare, de 200.000, 300.000, precum atestă documentele, precum „plâng cântecele de pribegie”.

Drama a durat până în zilele noastre, cu ani de prigoană cumplită, cum a fost perioada 1860-1880, dar mai ales, perioada de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 1943-1944. Stalin ordonase încă din 1941 depopularea totală de tătari a Crimeii. Sfârşitul războiului, mai precis primăvara anului 1944, devine un prilej de a acuza mai multe popoare de origine turcică de fraternizarea cu nemţii şi de trădare, pentru a executa cel mai crud genocid: la 18 mai 1944, nu mai rămâne niciun tătar crimeean în Crimeea! Presimţind, tătarii din Crimeea au început să fugă din calea „victorioasei armate roşii”, mulţi încercând să rămână în România. Atunci, comunitatea tătară din Dobrogea a organizat un Comitet de ajutorare a refugiaţilor, ocrotind, găzduind, trimiţând pe cei doritori fie în Turcia, fie în SUA. 23 august 1944 a început pentru mica noastră naţiune cu spaima veche din patrie, venirea ruşilor în calitate de ocupanţi, însemnând „vânarea tătarilor crimeeni”, surghiunul lor în Siberia. Mulţi s-au predat pentru a salva de repercursiuni pe cei care-i adăposteau, mulţi au fost prinşi, puţini au mai rămas sperând în salvarea prin venirea americanilor!

Din 1945 comandamentul rus urmăreşte pe cei care au făcut parte din acest comitet naţional tătar, arestând chiar pe liderul nostru, Negip Hagi Fazâl şi pe hogea din Albeşti în toamna anului 1945. Ei au reuşit să scape ajutaţi de conjunctura favorabilă a războiului neterminat încă în Vest şi această mişcare de trupe a mai îngăduit câţiva ani de libertate pentru cei care se dovediseră capii mişcării naţionaliste tătare.

Anul 1948 însă a cutremurat populaţia tătară prin arestarea lui Negip Hagi Fazâl, luptător neînfricat, naţionalist convins, poet, dramaturg, un militant pentru recunoaşterea drepturilor tătarilor în propria lor patrie.

Peste 5 zile cadavrul omului cunoscut în ţară şi în străinătate, purtând urmele unor torturi inimaginabile, este depus la morgă! Negip Hagi Fazîl a organizat reţeaua de primire, repartizarea în sate, a susţinut cu banii lui, bani pe care-i câştiga vânzând grâu chiar armatei ruse, el ştia cine se mai află dintre personalităţile crimeene în ţară, el era mintea şi sufletul întregii rezistenţe tătare în calea ruşilor şi a comuniştilor. De aceea a fost primul arestat şi omorât de siguranţa constănţeană în 20 octombrie 1948, când avea 42 de ani.

NEGIP HAGI FAZÂL ESTE EROUL TĂTARILOR DIN ROMÂNIA ŞI DIN LUME

19 aprilie 1952, Noaptea de înviere, a însemnat pentru mica noastră comunitate care sperase să scape de prigoana rusă, stabilindu-se de secole în ţinuturile ospitaliere ale României, Noaptea Groazei, pentru că a fost arestat primul lot de patrioţi, 39 de profesori, hogi, moşieri, toţi cei care erau cunoscuţi ca lideri ai neamului. În lunile următoare au fost arestaţi şi alţi lideri, ultimii crimeeni, precum doctorii: Ahmet Ozenbaşlî (o mare personalitate politică şi literară) şi Ismail, au fost trimişi cu familiile lor în Siberia. În anii următori, 1953, 1958, până în perioada de relativă slăbire a luptei de clasă comunistă, deci până la 1965, alte personalităţi au suferit prigoana deportării, arestării, procese înscenate, încât dispunem de o listă de 93 de tătari care au trecut prin „educaţia” din închisorile comuniste ale României. Vom reda lista în ordine alfabetică. Vom relata evocări ale supravieţuitorilor, vom aminti suferinţa celor rămaşi acasă, soţii şi copii sacrificaţi în lupta pentru „fericirea comunistă”.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, datorită unicului supravieţuitor, eroul nostru în viaţă, dl. Ali Osman Becmambet, care a întocmit lista celor condamnaţi, am considerat o datorie umană şi patriotică evocarea luptei şi jertfei noastre naţionale. Cei arestaţi, cei care au murit în detenţie, cei care au îndurat torturi şi privaţiuni, nici măcar nu văzuseră Crimeea, dar cum Crimeea era Patria strămoşilor, s-au jertfit pentru un Ideal. În 1992, în 1999, am publicat în presa locală lista eroilor, în 2002, am scris „Cartea iertării” pentru a aduce modestul nostru prinos de recunoştinţă pentru cei care au jertfit viaţa, tinereţea, familia, sănătatea, pentru cei mai curajoşi din comunitatea noastră, atât de puţin cunoscută şi atât de retrasă, atât de crunt lovită de un moment istoric nefast.

COLONIALISMUL ŞI RUSIA SOVIETICĂ

Mustegep Ulkusal, Emel, 2 ianuarie 1961

Pe ordinea de zi a celei de-a 15 –a aniversări a ONU şi adunării generale din 1960, la propunerea preşedintelui rus N. Hruşciov, se afla punctul „Manifestările colonialiste trebuie cunoscute imediat şi în deplinătatea lor”.

Colonialismul-sömürgeçilik- cum a început, după opinia lui Madariaga, a apărut ca o consecinţă a sentimentelor religioase din imperiul colonial spaniol, ca o dorinţă de a promova în lume ideile liberale ale colonialismului imperialist francez; la primele începuturi, ca un impuls de mărire a colonialismului imperialist englez.  Mai târziu, când colonialismul şi-a intrat în atribuţii, a căpătat sensul de instrument de oprimare pentru popoarele din teritoriile ocupate,lipsindu-se de dreptul individualităţii de fericire a dezvoltării tradiţionale, deoarece aceste popoare şi teritoriile lor au fost folosite în scopul intereselor economice; menţinerea în stare de înapoiere în privinţa civilizaţiei, a artei, folosirea lor în sensul de a stăpâni noi pământuri, accentuând sistematic opresiunea exercitată asupra populaţiei băştinaşe, fie prin creşterea numerică a celor implantaţi în noile cuceriri teritoriale. În acest punct, colonialismul se identifică cu imperialismul.

Ca stat ce a întemeiat, până în zilele noastre, cel mai puternic sistem, colonial, Anglia, chiar la descoperirea Americii, în 1492 - se ocupa în insula sa cu agricultura, fiind un stat înapoiat şi sărac. Cu timpul, extinderea comercială pe mare, descoperirea Americii, i-au acordat prioritatea. Poporul englez, starea geopolitică a ţării, în conjunctura curajului şi a intenţiei, a intrat în război puternic cu alte state europene, care înaintea sa, deja se extinseseră. Aceste popoare sunt: francezii, spaniolii, portughezii, olandezii. Imitându-le, englezii au întemeiat un imperiu puternic colonial întins pe cele 5 continente ale lumii.

Aceste state, imperialist-colonialiste, au exploatat sute de ani coloniile şi astfel s-au îmbogăţit. Popoarele băştinaşe, populaţiile din colonii, contrar doctrinelor dominatorilor, au rămas sărace şi înapoiate; greu, după mult timp, au găsit conjunctura favorabilă pentru a se reîntrupa. În sânul statelor colonialist- imperialiste europene există o diferenţă generată de scopul lor principal. Nu vedem necesitatea clarificării acestei situaţii aici.

Dacă la sfârşitul sec. al XVIII-lea, în Franţa s-a declanşat o mare revoluţie pentru drepturile şi libertăţile popoarelor, pe la mijlocul sec. al XIX-lea, către sfârşitul lui chiar, aceste revolte, care s-au extins, au căpătat înfăţişarea unor adevărate războaie. Avându-şi începutul în primii ani ai sec. al XX-lea prin războiul ruso-japonez, revoluţiile ruse, de la 1905, războaiele balcanice, se continuă cu primul război mondial din 1914, ducând la împărţirea imperiilor austro- ungar, rus şi otoman, ducând la apariţia unor noi state, în care colonialismul a generat puternice mişcări.

În anul 1917, către sfârşitul Primului Război Mondial, când s-au clătinat temeliile imperialismului rus, ale cărei baze au fost puse în 1520 sub tiranul Ivan, când populaţia era de aproximativ 2.000.000, iar suprafaţa de 40.000 km², abia ieşind din cnezatul Moscovei, el s-a aruncat spre ţările turceşti şi tătăreşti (n.tr.) dinspre Est. Ocupând Hanatul Turc (tătar, n.tr.) din Kazan în 1552, ruşii au început politica lor expansionistă; au ocupat pe rând Ejderhanul, Hanatul Crimean, alte hanate din Asia şi, astfel, în sec.al XIX-lea ocupă hanatele turce (tătare, n.tr.) din Caucaz, apoi Georgia, Armenia, iar ceva mai devreme stăpâneau Ucraina, Polonia, şi, în 400 de ani, deci în 1913, imperialismul colonial rus a atins suprafaţa de 21.000.000 km² şi populaţia de 170.000.000. Din această cifră a populaţiei, o parte de 52% o formaupopoarele care nu era ruse. Din această cauză Rusia a fost numită „Închisoarea Popoarelor”.

Alexanski, în opera sa „Rusia-Europa”, amintind de memoriile generalului Kurupatkin, scria că în sec.al XVIII-lea şi al XIX-lea, istoria consemnează 128 de ani, 4 luni petrecuţi în 35 de războaie, din care 2 războaie s-au desfăşurat în Caucaz timp de 65 de ani, celelalte având loc de-a lungul cotropirilor imperialiste de apoi[1].

Acest imperiu colonialist nu a avut ca rezultat pentru poporul rus vreo ameliorare a stării materiale sau spirituale. Ţarismul nu a câştigat nimic prin această extindere teritorială-Imperiul dorea să stăpânească Marea Mediterană şi bogata Indie. În acest scop dorea să cucerească Bosforul şi să desfiinţeze imperiul otoman. Pentru a realiza acest deziderat, în 200 de ani a purtat 28 de războaie cu Imperiul Otoman. Astfel, s-a dovedit că Rusia era duşmanul turcilor, că şi-a întemeiat puterea şi Mărirea pe decăderea turcilor.

Manifestările de persecuţie asupra turcilor (tătarilor, n.tr.) şi musulmanilor din partea colonialismului ţarist rus poartă o amprentă particulară: au promovat forţa naţională a turcilor. Stăpânind pământurile turcilor (tătarilor,n.tr.) închizând, interzicând instituţiile naţionale şi religioase, creând clase sociale în rândul populaţiei, controlând cu severitate viaţa culturală,forţând populaţia turcă (tătară) să se strămute, colonizând ţinuturile, satele, cu populaţie scăzută prin poporul rus, au reuşit să creeze duşmănie, răceală, precum destrămarea lor. Cu toate acestea, turcii (tătarii, n.tr.), sub conducerea unor personalităşi ca Şahabeddin Mercani, Ismail Gaspirali, Ahunuzade Fethali, au reuşit să-şi revigoreze sentimentul naţional, să-şi urmeze destinul tradiţional, să se pregătească pentru viitor. Prin dispariţia imperialismului ţarist, de la sfărşitul primului război mondial, din 1917, popoarele baltice, situate pe primul loc, urmate apoi de celelalte popoare, şi-au declarat autonomia, act voluntar care a dus la independenţa lor. În acele zile, profitând de dezordinea creată, luând asupra sa conducerea la Petersburg, Partidul Bolşevic, folosind semnăturile lui Lenin şi Stalin, a dat o proclamaţie istorică la data de 28 noiembrie (10 decembrie) 1917:

        „Partidul recunoaşte egalitatea şi suveranitatea tuturor popoarelor ce trăiesc în Rusia, aceastea fiind libere să-şi cunoască propriul destin.” Această proclamaţie, precum şi promisiunea, s-au dovedit a fi false când partidul a pus mâna pe putere, reieşind că a dorit să păcălească popoarele. Învingându-l pe amiralul Kolceag, pe generalul Wrangller, în calitate de comandanţi ai trupelor ţariste şi dezbinând armatele acestora, statele în cauză şi-au proclamat statul de drept naţional, în anii 1918-1924, unul câte unul, prin forţa armată, prin vărsare de sânge, au fost supuse şi au participat la întemeierea imperiului colonial rus bolşevic.

În această conjunctură, ocupaţia şi invazia fiind desăvârşite, republicile populare, vezi bine, la „dorinţa” lor, s-au unit cu Rusia Sovietică. În art.17 al Constituţiei Sovietice se declară că, unite la propria dorinţă, aceste state pot oricând să se desprindă din Uniunea Sovietică, astfel minciuna reiese din goliciunea ei. (EMEL/IDEAL, oct.2004, an 74, pag.6-9)

Marea Enciclopedie sovietică a definit astfel colonialismul: ,,colonia este un stat care şi-a pierdut independenţa şi se află sub ocupaţia unui alt stat.”Aceeaşi enciclopedie scrie: „ un stat colonie când depinde de un alt stat în privinţa armatei devine şi a economiei.” Conform acestor definiţii, astăzi, numai statele ruse conduc URSS, faţă de Moscova ele nu sunt altceva decât colonii. Pentru că socialismul lor, sau Republica lor Populară au fost întemeiate cu puşca, devenind păpuşi, nicidecum la libera lor iniţiativă. În problema naţională sau în cea a independenţei, ele nu au niciun drept la cuvânt. Conducătorii acestor state nu fac altceva decât să se supună Kremlinului. În al doilea război mondial, numai tătarii crimeeni şi musulmanii din Caucazul de nord au dus lupta de eliberare faţă de ruşi, fapt ce a atras surghiunirea acestora din patriile lor în teritorii îndepărtate cum nu mai cunoscuse istoria omenirii, în condiţii groaznice înafara statutului uman. Dar această nedreptate nu poate să fie îndreptată prin revenirea în patria în care au suferit secole, trâind ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, însă, dreptul lor la revenire nu-l poate lua nimeni. Cât timp nu continuă să trăiască, aceste popoare, cât timp nu vor renunţa la drepturile lor, vorbind şi scriind în cadrul organizaţiilor internaţionale, militând pentru drepturile lor, ele nu vor rezolva această problemă veşnică şi deschisă. Turcii  (tătarii, n.n.) din Rusia sovietică şi din China Roşie, au competenţa să aducă la cunoştinţa tuturor popoarelor prin delegaţii lor, colonialismul sovietic rus, tătarii crimeeni, musulmanii din Caucazul de nord putând fi arătaţi ca exemple vii.

A. Menzis, preşedintele Australiei, este foarte îndreptăţit să declare ,,însuşi statul sovietic care face atâta caz de imperialism şi de colonialism, este cel mai mare imperialist şi colonialist de pe faţa pământului.” Această afirmaţie a preşedintelui Australiei este chiar adevărul. Pentru că, în Rusia de azi, sovietică, se aplică o orânduire colonialistă într-o formă de nesuportat, de separare şi de distrugere de popoare.

Conducerea sovietică efectuează rusificarea limbii şi culturii tuturor popoarelor subjugate; reducând numărul populaţiei prin surghiun şi repopulare, spera ca în timp scurt să extermine şi să schimbe specificul zonei.

Nu există asemănare nici cu colonizarea engleză, nici cu cea franceză în privinţa crimelor cu care cele 100 de milioane de suflete ale celor 9 ţări ocupate de sovietici la sfârşitul celui de al doilea război mondial se confruntă şi azi. În aceste sens, aceste republici populare nu se pot abate cu nimic de la ordinele colonialiste ale Kremlinului. Ele nu pot schimba nimic, nici în politica externă, nici în cea internă dacă nu au acordul Moscovei. Exemple ne oferă Ungaria, Polonia, Germania de Est.

Delegatul filipinez, gen. Romulo, a definit ca o nouă formă de colonie această situaţie într-una din adunările ONU. Dacă aceasta este starea de fapt, propunerea preşedintelui Rusiei Sovietice, Hruşciov, în octombrie, în cadrul adunării generale „coloniilor să li se acorde imediat şi fără nici o condiţie independenţa” şi completând cu „retragerea trupelor străine de uscat şi marine” nu înseamnă altceva decât tăinuirea ori întărirea scopurilor ascunse. Astfel, revenind la prima propunere a lui Hruşciov , şeful delegaţiei din Filipine, Sumulong, se referă la ocupaţia sovietică în Europa de răsărit, spunând că acolo trebuie ca să fie întâi pusă în aplicare, apoi, nemaiputându-se stăpâni, şi-a trântit pumnul pe masă, nesatisfăcut, a lovit cu pantoful pe masă, exprimându-şi astfel

gândurile şi argumentele care îl îndignau.

Dacă Hruşciov ar fi nutrit idei sincere, bune, nimeni nu s-ar fi manifestat astfel, la propunerea lui, nu-i aşa? (Revista EMEL / IDEAL, Ianuarie 2005, nr. 5 an 75, pag. 5-7)

Una din erorile lumii este faptul că că nu se cunoaște adevărul despre scopul sovietelor, acela de a înșela omenirea prin propagandă falsă, nefondată, mai ales în acest război rece dintre cele două grupări, vorbind despre înrobirea sau înapoierea unor state. De exemplu, Hrușciov, vorbind cu patos și cu atacuri directe, insistă ca propunerea lui să fie admisă („dacă va fi refuzată, popoarele din colonii vor fi nevoite să atace cu arma în mână”). Tonul era amenințător.

Delegatul O. Gore: „delegatul (sovietic) ne-a jignit considerând că noi nu știm în ce epocă a istoriei trăim: țările lumii se luptă pentru autonomie și independență, aceasta e trăsătura evidentă a epocii noastre, celor care dobândesc în pace și în liniște libertatea, Anglia le vine în ajutor. Aș vrea să consemnez că sovietele nu au luat nici o hotărâre serioasă în acest sens, ei folosesc ideea doar în scop propagandistic.”

Gaitskell, liderul Partidului Muncitoresc Englez scrie în revista sa*:

„Anglia, redând libertatea și independența celor 500.000 de suflete din colonii, a dat posibilitatea nașterii unor state ca India, Pakistan, Ceilon, Malaiezia, Birmania.

Contrar acesteia, Sovietele, robind cu forța 100.000.000 de oameni, au transformat statele acestora în colonii.”

Astfel, propunerea președintelui sovietic la această adunare generală (manifestările colonialiste sunt imperialiste, vizând marile puteri occidentale) a căzut, neobținând majoritatea și la această decizie a contribuit ca vot contrar poziția marilor state africane, sovieticii reușind să tulbure atmosfera, mai ales prin intervențiile lor în problemele interne. Ca supliment, s-a mai stricat și jocul sovietelor de a tot prelungi retragerea bazelor militare din alte țări, încât, a rămas în vigoare ca încă o garanție a „libertății ” ultimatumul dat (lor, sovietelor) pentru retragerea trupelor. Ca o măsură de urgență, s-a stabilit obligativitatea desființării robiei și colonialismului din destinele țărilor asiatice și africane. Este o șansă unică, valoroasă pentru Rusia sovietică și China Roșie, care au subjugat, neacordând nici un fel de drepturi popoarelor lipsite de libertate. În caz contrar, tot ce ar trebui făcut pentru libertatea oamenilor, va rămâne în lateral, ca o imposibilitate de a scăpa de asuprire , de încătușarea conștiințelor. Așa cum a pretins președintele sovietic că „epoca aceasta a colonialismului și-a depășit timpul”, noțiunea deja pierzându-și din sens. Popoarele care se preocupă cu adevărat de pacea și liniștea statelor lor, a celorlalte popoare și state, vor rezolva și această situație. Suntem convinși. Forward, mai, 1960

(Revista EMEL/IDEAL, Aprilie 2005, nr. 6 an 75, pag. 13-15)

În opera sa clasică, în conferințe și articole, manifeste și referințe, tema centrală revine celei mai cumplite atentate la ființa noastră națională. Am supraviețuit. Pentru că i-am tradus în română opera, închei această prezentare cu un fragment din opera sa clasică „Tătarii-Turci–Crimeeni (Trecutul-Prezentul –Viitorul, tr. în 2006, ed. Golden, Constanța, pag. 254:

„Analizând această tragedie, surghiunul populației tătare crimeene în întregime, din patria lor de drept, astăzi (1940, ediția I; 1980, ediția a II-a; 2006, traducerea noastră) nu se mai regăsesc cei care n-au mai revenit după <pedeapsă>, nici măcar aceia care au luptat ca soldați și ofițeri, dovedind acte de eroism contra germanilor, n-au făcut excepție de la surghiun și <pedeapsa> de după surghiun. Nu mai există o asemenea <pedeapsă> fără de lege și cu caracter criminal, în nici o altă țară civilizată, ca să obțină rezultatele convenabile scopurilor sale. Atâta vreme cât persistă atitudinea tiranică a Moscovei, războiul just și eroic al crimeenilor va continua, crescând numărul eroilor care protestează fie spânzurându-se, fie dându-și foc.” (op. cit. pag. 254)

SĂ NU UITAŢI GENOCIDUL DIN CRIMEEA

Sabri Arîkan, vol. în limba turcă, traducerea ne aparține

            La destrămarea Imperiului Hoarda de Aur, în 1441, Hagi Ghiray fondează statul independent al Hanatului Crimeean. Acest stat-imperiu îşi întindea ţinuturile peste peninsula Crimeea, stepa Kîpceagă, Taman, ţinuturile Kabartay, de la Marea Azov la Nistru peste domeniile Donului şi Niprului cuprinse în interior, întinzându-se la hotarele ţărilor vecine. Acest stat independent avea doi vecini puternici: Imperiul Otoman şi Rusia; în luptele acestora, întotdeauna Hanatul Crimeii a fost de partea imperiului Otoman.  Dorinţa ruşilor de a întoarce înspre ei, Crimeea s-a dovedit ca o libertate politică mai ales în Tratatul din 17 august 1774 cu imperiul Otoman, la Kuçuk Kaznarci. S-a hotărât (independenţa şi libertatea deplină a Crimeii, Kubanului, Yedisanului, Bugeakului, în privinţa religiei, dependenţa Crimeii faţă de celălalt Califat, atât Imperiul Otoman cât şi Rusia neamestecându-se în problemele lor interne.) Pentru a aduce unele completări, la 10 martie 1779 s-a aprobat Rectificarea de la Aynalikavak cu următoarele completări:

1. Crimeea este un stat independent
2. Crimeeni îşi vor alege hanii din propriul popor
3. Întrucât Padişahul otoman este Calif, îi va sanctifica pe hani
4. Imperiul Otoman va recunoaşte pe hanul ales
5. Imperiul Otoman nu poate acţiona în niciun fel asupra popoarelor din Crimeea
6. Dacă se va ivi o stare de excepţie în Crimeea, mai întâi vor discuta între ei cele două imperii, apoi vor rezolva situaţia
7. Trupele ruse aflate în Crimeea vor fi retrase.

            În ciuda acestor tratative, Rusia va interveni brutal, răscoalele populare au fost înăbuşite de trupele generalului rus Potemkin, aceasta asuprind fără milă populaţia.

            Ultimul han al Crimeii, cel întronat de Ecaterina a II-a, Şahin Ghiray, nu a fost acceptat de popor. Multe misiuni au fost trimise la Padişah pentru a-l pune pe tron pe fratele hanului, pe Badahîr. În ciuda acestora, ambasadorul rus din Crimeea, care prin scrisori adresate boierilor şi preoţilor, supunere faţă de Ghiray-han. Reacţia poporului era evidentă, prin desele răsculări care cereau hanatul pentru Badahîr. Profitând de această stare de dezbinare, generalul Potemkin scrie astfel o scrisoare adresată ţarinei:

            ,,Orice ar spune statele celelalte, a venit vremea ca Rusia să subjuge Crimeea şi este necesară definitivarea acestui fapt”. Minte şi propune, iar pentru a i se admite ordinele, îi cere lui Şahin Ghiray să-şi dea demisia. Aceste jocuri ale ruşilor au reuşit. Şahin Ghiray a demisionat. Ecaterina a II-a i-a ordonat lui Potemkin să invadeze Crimeea. În anul 1782 trupele ruse au ocupat Crimeea. Populaţia, care se afla în stare de revoltă, a fost trecută prin sabie. 30 000 de oameni au devenit eroi. Ca ultimă revărsare a ocupaţiei, în 1783, la 8 aprilie, Potemkin a citit populaţiei adunate cu forţa bazonetelor următorul manifest:

,,Vi se aduce la cunoştinţă că (Hanatul Crimeii a fost desfiinţat ca urmare a încheierii înţelegerilor din Pactul Kuçuk Kaynarce) pământurile vor fi alipite Rusiei.”

Această stare de necesitate creată de ruşi, ca o singură parte (conform înţelegerii) însemna de fapt invadarea teritoriilor. Conform uzanţelor legislative dintre state, această invazie ca şi alipirea de teritorii, nu au niciun temei legal. Ea este o acţiune politică.

Cum crimeenii n-au recunoscut-o, nici guvernul otoman nu l-a acceptat, dându-se ultimatum ambasadorului rus din Istanbul, lui Bulgakov, precum că nu recunoştea anexarea.

            Ocupaţia rusă sub imperiul ţarilor a dus o politică de deposedare de pământurile strămoşeşti, de acuze felurite, de asupriri economice, religioase, forţând populaţia să părăsească patria.

La 100 de ani de la ocupaţie, 47% dintre ţăranii Crimeii au rămas fără pământ; din 300 000 ha acordate fundaţiilor, numai 83 000 ha le-au mai rămas acestora în stăpânire. 200 000 de oameni au fost puşi în situaţia de a pribegi. Dacă în 1805 erau 1356 de moschei, în 1914 numărul lor se redusese la 942.

MUSA MAHMUT

Cine este Musa Mahmut?

            În anul 1944, an al surghiunului totalitar, Musa Mahmut avea 12 ani, vârsta la care a părăsit Crimeea; în 1975, când avea 46 de ani, împreună cu familia el s-a reîntors în patrie, în satul Başterek (Copacul dintâi), putând să-şi cumpere doar o căsuţă cu banii adunaţi prin sudoarea muncii sale. Era tatăl a trei copii. În vara anului 1976, datorită Legii Paşapoartelor, Tribunalul districtual îi aruncă, pe el şi pe soţia lui, pentru câte doi ani în închisoare. Soţia fiind mamă a trei copii, a rămas în libertate condiţionată. În anul 1978, efectuându-şi condamnarea, se întoarce Musa Mahmut în Crimeea şi simte strâmtoarea materială din familie. Hotărându-se să le trimită rudelor din Taşkent pe fiul său, fetei de 16 ani, neavând cum să dobândească paşaport, i se interzice şederea în Crimeea. De la autorităţile la care a apelat pentru a obţine actul de identitate, a primit răspunsul: ,,dacă nu părăseşti Crimeea, vom face tot ce trebuie ca să putreziţi în închisoare”. El a răspuns: ,,Crimeea este patria mea. M-am întors ca să trăiesc în Crimeea şi ca să mor aici”. La trei zile după acest răspuns, un motociclist poliţist venit ca să-l aresteze a asistat la această scenă: i-a cerut voie să se schimbe de haine, a intrat în magazie, şi-a turnat benzină, apropiindu-se apoi de poliţist, şi-a dat foc. Fiul de 11 ani, care revenise în familie pentru perioada vacanţei, l-a rugat să nu facă asta, dar nu l-a putut împiedica. Poliţistul n-a făcut decât să fugă, uitându-şi motocicleta.

(EMEL /IDEAL, iulie, Nr. 7 2005, an ‘75, pag.10-15)

II. DEZMOŞTENIRE ŞI MASACRU ÎN CRIMEEA

(Sabri Arikan, vol. Să nu uitaţi genocidul din Crimeea, pag. 37-46)

            După retragerea germanilor şi după reocuparea Crimeii de către bolşevici în zilele de 10-25 aprilie 1944, prin strămutarea forţată şi masacrarea turcilor crimeeni, s-a tras ultima perdea a politicii destructive aplicate de către guvernul sovietic asupra turcilor crimeeni. A relata această forţată depopulare exercitată asupra crimeenilor izgoniţi ca nişte sclavi din patria lor, Republica Autonomă Sovietică Socialistă  (prescurtat RASS Krim) ca şi cum ar fi un fapt izolat, unic, ar însemna o nebunie. Problema ce trebuie dezvăluită se referă la materialele publicate, nepublicate, la martorii existenţi, asupra comportamentului înrobitor faţă de turcii crimeeni cu mult timp înainte.

Masacrul a durat două luni, din aprilie până în iunie. Primele două săptămâni de ocupaţie bolşevică au constituit cele mai grele zile. Unul dintre autori relatează astfel evenimentele: după intrarea trupelor sovietice în Crimeea, întreaga populaţie tătară a fost expusă timp de două săptămâni bunului plac al NKVD-ului sovietic. Soldaţii furioşi violau femeile, fetele, copiii. Oameni lipsiţi de apărare erau jefuiţi, omorâţi ori spânzuraţi la întâmplare. În timpul celor două săptămâni s-au auzit strigătele de ajutor ale oamenilor care au fost sacrificaţi, torturaţi, ucişi. (Musa A, revista Azat / Vatan, iunie 1952, nr. 4).

În cea de a doua jumătate a anului 1944, după relatările celor care fuseseră prizonierii germanilor sau în 1945 reveneau în Crimeea deja ca învingători ai nemţilor, turcii crimeeni erau prinşi ca sclavi în plină zi, în sate şi în oraşe. Era de ajuns depoziţia a doi oameni precum că cineva ar fi colaborat cu germanii pentru a-l învinovăţi şi a-l condamna la moarte. În copacii din bulevardele Akmescit-ului, se legănau cei sacrificaţi, spânzuraţi ca trădători ai Sovietelor. După relatările cunoscute, s-a dedus că cei mai mulţi ucişi s-au înregistrat din rândul tătarilor turci crimeeni care trăiau pe litoralul Crimeii.  (Ciorgunlu, manuscrisul numit „Ştiri din Crimeea”, pag. 90)

Inexistenţa documentelor nu ne permite să afirmăm cifra exactă a celor ucişi înaintea depopulării forţate. Cu certitudine însă putem susţine afirmaţia că numărul acestor jertfe se ridică la ordinul miilor. Datorită dezvăluirilor făcute în iunie 1953 de către ofiţerul NKVD însărcinat cu surghiunirea turcilor crimeeni, dar care a ales libertatea, fugind din ţară, Grigori Stepanovici Burluţki, s-a aflat că odiseea surghiunirii a durat de la intrarea trupelor sovietice în Crimeea şi până în iunie 1944. Continuându-şi mărturisirile , Burluţki a declarat că metodele folosite în dezmoştenirea crimeenilor au fost aceleeaşi cu metodele folosite în Caucazul Septentrional, cu cecenii-inguşi din Republica lor, deci, surghiunul din Crimeea, efectuat de trupele NKVD a însemnat surghiunirea tuturor popoarelor de origine turcă, în acelaşi timp şi pe neanunţate. Deţinuţii au fost urcaţi în vagoane închise şi expediaţi în afara Crimeii. Tot din relatarea lui Burluţki a reieşit faptul că turcii crimeeni au fost vânaţi şi prinşi prin surprindere, de aceea n-au putut organiza nicio rezistenţă. Nu se ştie destinul crimeenilor care au fost trimişi în surghiun, locul unde ei se află (loc ţinut în secret). Burluţki spune că cei surghiuniţi „au fost înghesuiţi în vagoane de vite, în afara condiţiilor de viaţă civilizată.

            ,,Vagoanele erau stocate în sistem pescar, încuiate, sigilate şi păzite de soldaţi înarmaţi.”. Locul surghiunului nu fusese comunicat. ,,După supoziţiile lui, o mare parte au fost omorâţi încă de pe drum. Veştile venite pe ocolite din U.S. au confirmat supoziţiile. Dintre asupriţii tătari crimeeni, o parte a fost trimisă în lagărele de concentrare din Urali  (Sverdlovsk), o mare parte a lor a murit acolo dinn cauza foametei şi a condiţiilor de sclavi. O altă parte a turcilor crimeeni surghiuniţi a fost expediată în zona Taşkent din Uzbekistan şi la Vâborg, aflat la 25 de km distanţă, împreună cu muncitorii readuşi din Germania şi chiar în istmul Karelya. Nu s-au confirmat încă veştile din Germania (n.n. cartea a fost scrisă în anii 1950-51), Uzbekistan, Ucraina, precum că 50.000 de turci crimeeni au fost stabiliţi în octombrie 1950 în zona Vilno-Grodno.” În evidenţa Comitetului care a dat în judecată U.S. pentru acest surghiun şi masacru,  (München 1951), au fost omorâţi:

200.000 .............        ceceni-inguşi

150.000 .............        karaceai-balkari

80.000.....................   turci crimeeni

70.000.....................   evrei şi greci

Decretul F.S.S. Ruse din 25 iunie 1946, decret care comunică date despre surghiunul cecenilor şi al tătarilor, motivează, prin Canalul R.A.S.S. Cecen-Inguşe şi al R.S.S.A. Crimeea, că din cauza revoltelor, s-a făcut acest act de dreptate, abia după 2 ani permiţându-li-se acestora întoarcerea, alteori după un an, ca hotărâre a Consiliului Suzprem al URSS. Ştirea a apărut în Izvestia la datele de 4 III 1945 şi 21 IX 1945. Această calitate este dovada unei orientări evidente şi prin Declaraţia din 2 (15) oct.şi din 24 (7 dec. 1945), care acordă dreptul la libertate şi independenţă tuturor popoarelor din Rusia şi totodată musulmanilor din Rusia şi din întregul Orient. Acei care au crezut în promisiunile, în asigurările şi în angajamentele guvernului sovietic să citească cu atenţie rândurile de mai sus.

În concluzie, să trecem la analiza cauzelor ce au stat la baza surghiunului şi a masacrului: Propaganda sovietică, încercând să corespundă directivelor guvernului sovietic şi orientării ştiinţifice, a motivat că genocidul din Crimeea de la sfârşitul celui de al doilea război mondial s-a făcut ca un act de dreptate pentru trădarea statului sovietic. În sesiunea istorică organizată în septembrie 1948, la Akmescit / Simferopol, cu tema ,,Istoria Crimeii”, P.N.Nadinski, istoric sovietic, a explicat acest moment neclar al istoriei Crimeii Sovietice, să zicem în manieră istorică, ca o ,,rămăşiţă puternică aflată în conştiinţa tătarilor crimeeni.” (Altman, Revista Întrebări Istorice, Moscova, dec. 1948, nr. 12, pag. 184).

Analiza obiectivă a evenimentelor petrecute în Crimeea anilor 1921-1941 dovedeşte că ,,explicaţia ştiinţifică” este o minciună şi o nedreptate. Mai trebuie să adăugăm că liderii sovietici şi copiii devotaţi, precum Nadinski, ac. B. Grecov şi dr. N. A. Smirnov, tipuri ale oamenilor de ştiinţă sovietici, au nevoie de mai multe dovezi pentru a acuza de imperialism şi de şovinism conştiinţele. Este evident faptul că, în ultimii ani, strădania propagandei sovietice şi a ştiinţei sovietice de a prezenta ca un act corect surghiunul şi masacrul din Crimeea asupra turcilor crimeeni devine din ce în ce mai grea, în acest timp au dispărut chiar ca nume turcii crimeeni atât din ,,Marea Enciclopedie Sovietică”, cât şi din tipăriturile ţării Sovietelor, dorindu-se să se treacă sub tăcere totul.

Așa cum istoria şi umanitatea nu au putut uita revolta lui Spartacus la Roma şi războaiele de independenţă ale SUA, omul şi poporul aflându-se, chipurile, în centrul preocupărilor Sovietelor, toţi cei care studiază cu seriozitate tragica istorie a Crimeii nu pot crede că turcii crimeeni au efectuat acte de trădare faţă de guvernul sovietic. Din contră, avem cunoştinţă de participarea turcilor crimeeni ,,ca autonomi la Congresul Crimeii Libere” în 23 sept. 1921, în perioada promisiunilor de libertate şi independenţă pentru toate popoarele Rusiei, putem condamna cu toată forţa guvernul sovietelor (Revista Lumea Nouă din 4 X 1921, nr. 86) în care articolul acesta, bazat pe documente sigure, demonstrează că surghiunul şi odiseea masacrului constituie o sistematică politică de distrugere a turcilor crimeeni în decurs de 20 de ani. Vina de ,,a fi trădat guvernul sovietic” vine ca o invenţie pentru a-i distruge. După evocările lui Ismail Akan, care a trăit evenimentele, s-a găsit într-un dulap lăsat de bolşevicii care au fugit la venirea armatei germane un document datat cu toamna anului 1941, aparţinând guvernului sovietic, ce preciza intenţia surghiunirii turcilor crimeeni în Kazakistan, aşa cum au fost surghiuniţi şi populaţiile germane (documentul a fost găsit la Krasnodar în vara anului 1942). Graba cu care bolşevicii au evacuat Crimeea dovedeşte existenţa intenţiilor şi realitatea documentului găsit. Şi acest fapt argumentează existenţa planului bolşevic de a-i evacua în totalitate pe turcii crimeeni din Crimeea, sub motivul unei oarece trădări într-o perioadă nepropice, documentele dezvăluind faptul că în 1941 se pregătea genocidul.  Motivul real al surghiunului şi al mascrului este dorinţa guvernului sovietic de a îndepărta din Crimeea pe băştinaşii turci şi de a transforma Crimeea într-o zonă strategică pentru atacuri militare. Presa lumii libere a sesizat şi a definit aceste scopuri (vezi Buletinele Prometeice al Ligii Atlantice din septembrie 1949, nr. 2 pag. 16; vezi Mârza Bala în ziarul Republica, Istanbul, 22 VII. 1950, nr. 9323). Această decizie care s-a luat la începutul războiului a confirmat acuzaţia de ,,trădare” şi pentru turcii crimeeni care luptau ca ostaşi ai armatei sovietice şi pentru toată populaţia din afara frontului de lupte. Mulţi surghiuniţi fuseseră decoraţi cu medalia ,,Erou al Uniunii Sovietice”. În ciuda acestei realităţi, familiile lor au fost surghiunite. Acelaşi document l-au avut şi câteva mii de turci crimeeni care fuseseră expulzaţi în toamna anului 1941 din Crimeea şi aşezaţi în Caucaz, neavând deci nici o legătură cu evenimentele din Crimeea anilor 1942-1944. În fine, începem prin Abdulgelil Hayrullah, preşedintele Comitetului Central Executiv al Crimeii, care a organizat şi a condus cetele de partizani sovietici împotriva germanilor în perioada 1941-1944; apoi, în aprilie 1944 cunoaştem situaţii cu comunişti turci crimeeni cărora li s-a cerut şi ei au refuzat în repetate rânduri să predea germanilor armele, dar şi familiile acestora au fost surghiunite. În rândul acestora se află 50 de activişti comunişti ale căror nume au fost scrise în limba turcă în comunicatele şi ziarele armatei germane, au fost ziarişti şi scriitori. Şi aceştia, împreună cu familiile lor, au fost trimişi laolaltă cu ceilalţi în surghiun (a se vedea caietele manuscrise cu memorii din surghiun).

Acelaşi conţinut reiese şi din faptul că toţi acei ce locuiau până la al doilea război mondial aici, de exemplu, grecii din peninsula Crimeea ca şi toţi de alt neam în afară de cel rus, au fost surghiuniţi imediat după război, acest eveniment atrage atenţia şi confirmă explicaţiile noastre. Poziţia noastră este confirmată de asemenea şi de politica de dinaintea războiului ,,a zonelor naţionale”, precum teritoriile Larindorf pentru evrei şi Işun pentru ucrainieni. În atlasul U.S. scris în anul 1950 (vezi harta nr. 14) există harta etnografică numită Uniunea Sovietică (U.S.), în care populaţia Rep. Aut. Sov. Crimeea este formată din ruşi, fără nici o ,,picătură” străină neamului rus. O parte importantă a populaţiei crimeene de după război a fost adusă din ,,zonele centrale” ale U.S., adică din Moscova, Yaroslav, Kursk, Penza şi Rostov, încât, la 1944-1945 pământurile populaţiei surghiunite a crimeenilor, a adevăraţilor ei stăpâni, erau deja în mâna emigranţilor.

Făcând un bilanţ al tuturor evenimentelor, reiese adevăratul scop al odiseii Crimeii, considerând în acelaşi sens Hotărârea R.S.S. Ucraina din 27 februarie 1954. Ţinutul Crimeea populat în întregime cu ruşi a fost alipit R. Ucraina, încât guvernul sovietic a transferat întreaga vinovăţie a genocidului guvernului ucrainean.

Însă Parlamentul Naţional Ucrainean, fondat în 1954 în Germania de Vest, a declarat în cea de a treia sesiune din străinătate că a înţeles această provocare ca un act politic. În Declaraţia Radei Naţionale a Ucrainei se specifică:

            ,,Dreptul de a hotărâ autonomia Crimeii îi aparţine întâi populaţiei Crimeii, nu Moscovei. Numai organizarea liberă a tuturor crimeenilor localnici de dinaintea surghiunului forţat va putea decide autonomia Crimeii şi mai ales viitorul ei. În al doilea rând reiese clar viclenia şi falsificarea guvernului de la Kremlin care nu-şi aminteşte cum a rezolvat guvernul de la Moscova prin ordonarea surghiunului tătarilor – o parte importantă a populaţţiei Crimeii – politica naţională care uită să-i readucă în patria lor pe tătari.” (München 1954, 6 – 12 februarie, a treia sesiune a Radei Naţionale Ucrainiene). Cel care s-a aflat în fruntea Congresului crimean, a Parlamentului fondat în anul 1917, Ministrul de Externe, reprezentantul de drept, Geafer Seydahmet Kîrîmer, a emis această declaraţie către Rep. Ucraina, exprimând opinia Lumii Libere:

„Consiliul Suprem al URSS a declarat, la data de 27 februarie 1954, cu prilejul separării Crimeii de RSFSR şi alipirii economice, teritoriale şi culturale Ucrainei, cu acordul Rusiei şi al Ucrainei, următoarele:

Este decizia Crimeii:

(1) să se desprindă de Rusia;

(2) să se anexeze Ucrainei prin următoarele două acte de înţelegere.

Cu acest prilej, aducem la cunoştinţă subiectele de mai jos:

1. De secole, Crimeea, un stat turc ce şi-a susţinut întotdeauna independenţa, în urma păcii de la Kuciuk Kainargi, 1774 (recunoscându-i –se independenţa şi de către Ecaterina a II-a), neavând niciun suport istoric, se află totuşi din 1783 sub ocupaţie rusă.

2. Conform Declaraţiei Ecaterinei a II-a din 8 aprilie 1783, se recunoaşte de către împărăteasă şi subordonaţii săi că poporului turc crimean i se recunosc drepturile de libertate, religioase, materiale şi spirituale, acestea fiind respectate şi ocrotite; în ciuda acestora, după această dată, cultura turcilor crimeeni a fost distrusă, pământurile le-au fost jefuite, din epocă în epocă, sute de mii de localnici au emigrat forţat din patria lor.

Nerecunoscând invazia, însă aflându-se sub opresiune şi distrugere totală, turcii crimeeni şi-au pierdut valorile naţionale, iar în timpul revoluţiei din 1917 au întemeiat cel mai democrat parlament prin alegeri democratice, recunoscând faptul că fiecare popor este stăpân pe destinul său, au întocmit cea mai democratică constituţie pe care au votat-o la 26 decembrie 1917. Rusia comunistă, care se comportă cu aceeaşi mentalitate imperialistă, a ocupat din nou Crimeea, ea fiind silită de împrejurări ca cea din 18 oct.  1921 să se constituie în R.F.S.S R, în acest teritoriu al turcilor crimeeni, recunoscându-li-se dreptul la autonomie, deci. Comuniştii au considerat că n-a fost eficientă politica ţarilor ruşi dusă împotriva turcilor crimeeni, politică de opresiune administrativă, economică, de rusificare forţată şi au instaurat foametea şi surghiunul ca mijloace de distrugere.

Către finele celui de al doilea război mondial, armata roşie, care a ocupat din nou Crimeea, a acuzat pe turcii crimeeni de colaborare cu hitleriştii, nerecunoscând nici măcar dreptul administrativ şi religios, de cel politic nemaifiind vorba; sub pretextul acesta de colaborare a depopulat forţat patria de locuitorii ei de drept, turcii crimeeni, ducându-i în surghiun la sute de kilometri depărtare, iar în ziua de 25 iunie 1946 a abolit prin decret de stat R.A.S.S. Crimeea. De astă dată, Rusia pare că recunoaşte faptul că independenţa Crimeii este dreptul turcilor crimeeni şi cu Rusia nu mai există alianţă sau înţelegere, aparent se admite dreptul turcilor crimeeni de a se desprinde de Rusia, atribuindu-le şi întărindu-le acest drept pe parcurs.

 2. În ce priveşte anexarea Crimeii de către Ucraina, declarăm:

-          reconsiderarea constituţională a turcilor crimeeni reprezentaţi în parlament pentru a-şi cere drepturile cuprinse în art. 12 şi 15.

-          anexarea Crimeii la Ucraina înseamnă invazia celor din exteriorul Crimeii în timp ce turcii crimeeni se luptă pentru libertate.

-          unilateralitatea acestei decizii

Anexarea Crimeii de către Ucraina nu cuprinde situaţii precum:

-          ea trebuie să accepte independenţa teritorială a Crimeii

-          ea trebuie să ţină cont de existenţa economică a Crimeii

-          turcii crimeeni au dreptul la independenţă culturală, au dreptul istoric la existenţă

-          acest decret contravine Declaraţiei Drepturilor Omului şi Statului ONU, de aceea nu-l recunoaştem.

-          această anexare nu cuprinde niciun act de dreptate pentru niciunul din state.

-          turcii crimeeni se află în stare de revoluţie istorică în desfăşurare pentru patria lor şi în ciuda oricăror terori, asupriri, strămutări forţate, ştiind că de sub imperialismul roşu rus nu se vor elibera toate popoarele şi că în întreaga omenire imperialismul se va desfiinţa, noi refuzăm şi protestăm această anexare, în faţa ONU şi în faţa omenirii întrtegi.

Preşedinte al Fostului Parlament Crimeean, Ministru de Externe şi de Război

Delegat al Parlamentului Crimeea,

Geafer Seyidahmet Kărâmer”

În concluzie, trebuie să înregistrăm ideea că asuprirea barbară la care guvernul sovietelor a supus pe turcii crimeeni prin surghiun este doar o verigă a lanţului bolşevic care a distrus pe tătari. În perioada 1921-1923, populaţia din Ingermanland număra 400.000 de persoane, în 1941 expulzarea generală a populaţiei germane şi grece din Volga, după procedeul crimean, a însemnat această „politică naţională” asupra minorităţilor. În perioada 1943-1944 kalmucii şi karaciaii, balkarii, cecenii şi inguşii din Caucazul de nord, au fost supuşi aceloraşi distrugeri naţionale. Multe alte popoare din Turkistan, Idil-Ural, Caucazul Turc şi din alte zone ale U.S. au suferit distrugerea, proces continuat şi azi. Luându-le pe rând, aceste popoare au suferit depopularea generală, distrugerea, robia, lagărele de concentrare, foametea provocată din partea bolşevicilor care au continuat să se numească „statul cel mai progresist al lumii.” Sistemul a depăşit prin cruzime şi vărsre de sânge chiar cele mai înfricoşătoare epoci barbare. (Revista EMEL /IDEAL, Iulie 2007, nr.15, an 77, pag. 6-14)

FIUL MĂREŢ AL MICII ŢĂRI CRIMEENE

CU PRILEJUL COMEMORĂRII A 22 DE ANI

DE LA MOARTEA EROICĂ A LUI

NEGIP HAGI FAZÎL

Negip Abdulhamitoglu  (tr. G. Akmolla)

Articolul a apărut în revista „Frontul Naţional” din 15 octombrie 1970, Turcia

„Azi, acum 22 de ani. Zeci de mii de turci  (tătari, n.tr.), care trăiesc în Dobrogea şi care au suportat asuprirea, au simţit că s-a stins SOARELE lor... Strălucitor ca soarele, un om onest, simplu. Azi, acum 22 de ani. Din copacul încă verde al neamului turc a fost smuls un trandafir. Falnic ca u ... Azi, acum 22 de ani. Turcii (tătarii, n.tr.) din Dobrogea trăiau o zi de doliu naţional. Tineri, bătrâni, femei, bărbaţi, zeci de mii, se aflau pe străzi, plângând... Azi, acum 22 de ani; 22 octombrie 1948.

 Lumea turcă pierduse un fiu de seamă. Cu 22 de ani în urmă, azi. De când se ştie lumea că există, societatea umană nu cunoscuse o asemenea nenorocire. În mijlocul unei mulţimi îndoliate, un sicriu înfăşurat în drapelul turc pe care străluceşte semiluna şi stelel ard, porneşte înălţat pe braţele puternice ale patrioţilor spre ultimul drum, al odihnei veşnice. Azi, acum 22 de ani; în satul Ayaplar din Dobrogea nu se mai simte nimic în afara hohotelor de plâns sugrumate. În lacrimi repetă înţelepţii Coranului versetele sfinte, în timp ce zeci de mii de oameni pierduţi în durere şi în asuprire, încearcă să ascundă în spatele privirilor speriate patosul naţional din preajma sicriului învăluit în drapelul crimean.

Turcii (tătarii, n.tr.) dobrogeni pierduseră un lider adevărat. Aceşti oameni îndoliaţi plângeau, nu aduceau slavă lui Naser sau lui Ho şi Min, ei plângeau sincer pentru Eroul care-şi jertfise viaţa în lupta glorioasă a poporului său, pentru Negip Hagi Fazîl! Erau în doliu naţional pebntru Eroul lor, Negip Hagi Fazîl!

Turcii (tătarii, n.tr.) dobrogeni mai sperau în victoria idealului lor naţional, până la uciderea lui Negip Hagi Fazîl. Priveau cu încredere în viitor, sperau că şi pentru ei se va realiza visul independenţei într-un viitor. Aveau dreptate, căci ei îl aveau pe

Negip Hagi Fazîl, un lider integru. Putea să izbucnească focul libertăţii naţionale chiar din Dobrogea. Imaginea patetică neagă orânduirea comunistă şi spaima oamenilor. Iată cum, comuniştii, au ucis speran ţa de revigorare naţională în Dobrogea arestându-l pe Negip Hagi Fazîl. Apoi l-au făcut EROU neputând ucide spiritul naţional al iubirii şi al sacrificiului pentru Patrie.

El îşi asumă cu cinste responsabilitatea zecilor de mii de oameni. Acesta e unicul lui IDEAL. Prigoniţi fiind, şi-au părăsit patria, dar nu au uitat-o, în surghiunul lor silit nu au uitat ciubul cald al Patriei. Din aceleeaşi considerente, mulţi crimeeni, dornici de gloanţe, de foamete, de Siberia (n.tr.), aflându-se acum în Turcia, îl evocă pe Negip Hagi Fazîl astfel: „defunctul Negip Hagi Fazîl avea o faţă frumoasă ca un trandafir, iar sufletul lui era divin.” Nopţi întregi, uneori până în zori, aştepta, întâmpina, ocrotea, hrănea, îi îmbrăca cu haine groase pe fugarii veniţi şi nu-şi găsea liniştea până nu-i vedea adăpostiţi în casele tătarilor dobrogeni, punându-le în buzunar, discret, bani de cheltuială...

Decedatul Negip îşi concepea viaţa în funcţie de marele său ideal. În timpul celui de al doilea război mondial, un număr impresionant de tătari crimeeni rămăsese la Odesa, în imposibilitatea de a pleca mai departe putând deveni carne de tun pentru ocupanţi. Imediat ce a primit asemenea veste dramatică, Negip H. Fazîl, neţinând cont de primejdiile la care se expunea din partea armatei roşii, a ajuns la Odesa şi a organizat plecarea tuturor tătarilor crimeeni spre Constanţa.

Odată cu ocuparea României de către trupele sovietive, el a hotărât şi areuşit să trimită dincolo de hotarele României o mare parte din refugiaţi. Apoi au urmat anii în care Negip s-a ascuns în localităţi îndepărtate, ferindu-se de comunişti. Dar şi în această postură de fugar şi de proscris, el a continuat să-i ajute pe tătarii crimeeni ascunşi încă în România. În repetate rânduri i s-a atras atenţia să părăsească ţara, el arăspuns că nu-şi poate părăsi neamul, dovedind şi astfel că făcea parte din „familia sufletelor alese”.

În anul 1948, în ziua a treia de Kurban Bayram (Sărbă toarea islamică a jertfei, n.tr.), mai precis pe 15 oct. 8 noi ştim că data arestării este 17 oct. 1948) Siguranţa comunistă din Constanţa l-a arestat, l-a închis, şi l-a torturat în clădirea din Piaţa Ovidiu atunci închisoare, azi bancă de stat. În mai puţin de o săptămână, sălbaticii torţionari comunişti l-au supus torturilor care au urmărit să-i smulgă secretele organizaţiei naţionale în fruntea căreia se afla. Generos şi onest, Negip a preferat să moară decât să deconspire, nimeni nefiind atrestat sau anchetat după el! În faţa unui turc (tătar, n.tr.) atât de nobil, torţionarii au rămas neputincioşi. Cu urmele torturilor ce vorbeau pe trupul lui Negip ei au crezut că vor ucide pentru totdeauna visul de libertate al turcilor (tătarilor) din Dobrogea. Cu Negip Hagi Fazîl ei au mizat ultima lovitură; dar prin această lovitură l-au făcut nemuritor, dă-ruindu-l în apoteoză eroică tuturpor turcilor, tătarilor, în Dobrogea, în Crimeea, în toate ţările în care popoarele turce au cunoscut robia, ca un stindard al Libertăţii!

Nu au putut stinge suflul naţional al tătarilor din Dobrogea. Azi, în lupta pe care o continuă fratele său, Mustegep Ulkusal, aici, în Turcia, prin revista EMEL, însufleţind războiul turc împotriva asupririi popoarelor turce, scrie:

,,În satul Azaplar, în partea de miazăzi, învăluit în verdele copacilor, în cimitirul curat şi sfânt, încercuit cu un grilaj de fier ce aminteşte de mormintele preasfinte, se odihneşte omul onest, nemuritor, superior, sfânt, simbolic alături de morminte eroice ale lui Celebi Gihan, ale Timurizilor, ale lui Ciobanzade, sau ale oricărui alt erou turc (tătar) cu care se contopeşte într-o luptă supraumană, suprapământeană a eliberării fraţilor din robie, a rugii către Marele Anonim.

 Unul din marii combatanţi ai luptei de eliberare a turcilor aflaţi sub ocupaţie străină, sociolog de seamă, Geafer Seydamet Kîrîmer, spune:

 ,,Atunci când ceilalţi uită de patrie, de popor, gândindu-se la propria salvare, adevăraţii eroi se aruncă în focul sacrificiului suprem. Adevăraţii luptători nu cunosc odihnă până nu-şi epuizează întreaga energie în marea bătălie a poporului.”

Aceştia sunt cu adevărat superoameni. Timpul nu poate să stingă flacăra sfântă din mormintele lor.

            Negip Hagi Fazîl este un superom care s-a aruncat în foc în numele poporului său, sorbind „şerbetul” (mirul) sfinţirii prin jertfă. Mă-nchin, Ţie, erou la vârstă tânără, Ţie, jertfă monumentală, în numele Turciei Turcilor! Mă-nchin Ţie, neam turc, care poţi crea asemenea Fii! Cerul ocrotească–n veci mormântul sfânt al lui Negip! Cerul să–nalţe spre Infinit Lumea Turcă! Cerul să-l ocrotească pe TURC!

Notă: Negip H. Fazîl este cunoscut în Turcia numai în spaţiul rezervat pentru crimeeni şi dobrogeni. În faţa acestei realităţi tragice, oricine se consideră turc trebuie să se alăture luptei de eliberare precum e lupta sălbatică a africanilor, a vietnamezilor, pentru că au acelaşi sânge, sunt datori pentru urechea care nu este auzită, pentru ochiul care nu este văzut, pentru limba lui care nu poate vorbi, pentru mâna lui căreia nu i se permite să scrie! Dacă şi aceasta este o povară, atunci, pentru toţi turcii aflaţi sub ocupaţie, să ne amintim mereu, comemorându-i precum simfoniile lui Beethowen, pomenindu-ne eroii şi liderii, căci Negip Hagi Fazîl este doar unul dintre liderii –eroi ai turcilor aflaţi în robie.”

 Am tradus în limba română articolul ziaristului Negip Abdulhamitoglu din revista „Frontul Naţional” din două motive: dacă azi, la 56 de ani, încă mai scriem despre eroismul lui Negip Hagi Fazîl, înseamnă că această luptă şi jertfă naţională nu au fost zadarnice. În al doilea rând, am dorit ca ziaristul –poet în acest reportaj, care a murit în împrejutrări dramatice (asupra cărora vom reveni) să fie de asemenea cunoscut! Moartea şi înmormântarea au decurs simplu, cu puţine rude.

            În urma cercetărilor efectuate de mine pentru a sistematiza lista celor care au scris despre Fiul Dobrogei, Negip H. Fazîl, am întocmit o bibliografie care cuprinde o întreagă literatură.

            Bibliografia mea cuprinde 12 nume, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar pe care timpu le va cerne. În ordinea lor istorică, citez aceste opere, omagii, poeme, evocări, reportaje: Mustegep Ulkusal, Ismail Otar, Abdula Veli Şaip, Ali Osman Bekmambet, Geambek Magiube, Memet Vani Yurtsever, A.  Cotruş, Saim Karatay, Nagip Abdulhamitoglu, Nedret Mamut, Altay Cherim, Ionaşcu Constantin, Güner Akmolla, ultimei revenindu-i onoarea de a-l evoca ca un lait-motiv preferat, din 1990, în emisiuni radio, în conferinţe, în opere literare sau social-politice, în tătară, turcă, română. Suntem convinşi că Timpul aceste neostenit prieten al eroilor îi va imortaliza faima, prin el, noi, tătarii crimeeni din Dobrogea, în toate limbile şi în toate comunităţile pământului...

 (EMEL /IDEAL, Ianuarie, 2004, nr. 2 / ’an 74, pag. 4-8, preluare și traducere din rev. „Frontul Național” din 15 oct. 1970, Turcia)

Al MIHALCEA-M. MOISE:

TRAGEDIA TĂTARILOR CRIMEENI

ȘI A SPRIJINITORILOR LOR DIN ROMÂNIA

Stalin și migrațiile forțate

Articolul a apărut în ROMÂNIA LIBERĂ, supliment săptămânal din 24 martie 2007; cu tăieri abuzive în KARADENIZ,organul UDTTMR, din iunie 2009. Mulțumim autorilor, cunoscuți oameni de cultură ai poporului român, domnilor Al. Mihalcea și Marian Moise,adresându-le recunoștință din partea urmașilor celor surghiuniți în 18 mai 1944 din PATRIA CRIMEEA. Acum edităm electronic, sperăm în broșură, cu mici adăugiri – G. Akmolla

La scurtă vreme după atacarea URSS de către Germania, Prezidiul Sovietului Suprem a emis un decret privind deportarea populației din Republica Autonomă a Germanilor de pe Volga, înființată în 1924. Conform recensământului din 1939, în Uniunea Sovietică trăiau 1.427.000 de cetățeni de origine germană din care circa 370.000 în „Republica Autonomă” de pe marele fluviu.  Decretul din 28 august 1941 se referă în mod expres la aceștia – dar au fost deportați și etnicii germani din regiunile Saratov și Stalingrad. Ca și alte minorități ...

Motivația deciziei este o capodoperă de cinism: „După informații demne de încredere obținute de autoritățile militare, populația germană instalată în regiunea fluviului Volga adăpostește mii și zeci de mii da sabotori și spioni care, la primul semnal primit din Germania, trebuie să organizeze atentate în teritoriul unde trăiesc germanii de pe Volga. (...) Ca să se evite o situație atât de regretabilă și grave vărsări de sânge, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a considerat necesar să se transfere întreaga populație germană care trăiește în regiunea de pe Volga în alte districte, dându-i-se pământ și un ajutor de stat în noile zone. Districtele bogate în pământuri din regiunile Novosibirsk și Omsk, din Altay, Kazahstan și alte regiuni limitrofe sunt afectate acestui transfer.”

 Textul (reprodus în „Le livre noir du comunisme. Crimes, terreur, répresssion” ed. Robert Laffont, Paris, 1977, pag. 241, trad. de Al. Mihalcea), de pură inspirație stalinistă folosește eufemismul „transfer” deși este vorba de o deportare în masă care, cu germanii din altă parte decât de pe Volga, a însumat, din august 1941 până în iunie 1942 nu mai puțin de 1. 209.430 de oameni, mai mult de 82% din germanii din URSS.

Câți au murit în timpul „transferului” făcut în vagoane de vite?Nu se va ști niciodată. Se știe însă, că, doar 8304 deportați dintr-o tranșă de 29.600 îmbarcați în vagoane, au ajuns în Karaganda, regiune minieră, cu climă aspră, din Kazahstan.

Tema documentarului nostru este deportarea în masă a tătarilor din Crimeea. Am considerat, însă, că este firesc să începem cu prezentarea actului normativ care, deși se referă, aparent, doar la primul eșalon de deportați, germanii, deschide seria „justificărilor”invocate în cazul celorlalte etnii dislocate din teritoriile în care trăiau de sute de ani. În general, publicul larg a auzit că au fost deportați nemții și tătarii.  În realitate, între noiembrie 1943 și iunie 1944 au mai fost dislocate încă cinci grupuri etnice: cecenii, ingușii, karatciaii, balcarii și kalmucii, cu destinația Siberia, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, în zone aride, goale, sinistre. Pretextul: „colaborarea masivă cu ocupantul nazist”(op. cit. pag. 243).

Iar între iulie și decembrie 1944 au avut aceeași soartă grecii, bulgarii și armenii din Crimeea, turcii meșkeți, kurzii și kemcinii din Caucaz. Ordinul a fost dat de Stalin și colaboratorii săi cei mai apropiați, printre care Lavrenti Beria (ministru de Interne între 1942-1946). Cine a condus nemijlocit operațiunile de deportare aflăm de la Sudoplatov. Nimeni altul decât fostul șef al spionilor din perioada stalinistă:Ivan Andreevici Serov (1905-1990), ofițer al NKVD. Carieră de excepție: președinte al KGB (1954-1958), organizator în 1956, împreună cu Iuri Andropov, viitorul președinte al URSS, al înăbușirii insurecției budapestane; în 1953 îl ajută pe Hrușciov să-l ră1950, oficialitățile de partid însărcinate cu arheologia sovietică au proiectat și au înălțat un zgârie-nori de imbecilitate șovină. Este vorba de afirmația că întreaga arie a Rusiei moderne, Ucrainei și chiar a Europei Centrale fusese locuită de populații proto-slave de la mijlocul Epocii fierului: să zicem anul 900 înainte de Christos. Stalin a tras în aer un foc de revolver și tot trecutul stepelor de la Marea Neagră, care fusese o istorie a migrațiilor neîntrerupte și a amestecului etnic, a înghețat înspăimântat pe traiectoria sa și s-a transformat într-o istorie a dezvoltării sociale statice. Iar împușcăturile n-au fost doar metaforice (...). Secolele de cucerire mongolo-tătară, începând din secolul 13 timpuriu, rămân pentru majoritatea rușilor „jugul mongol”: un timp în care conducătorii Rusiei constituiau avanposturi ale civilizației creștine împotriva unui val de sălbăticie extremă și de dezordine. Dar, această versiune tradițională începe să dea semne tot mai vădite de mit ruso-centrist. Nu se poate nega ferocitatea mongolilor în război sau devastarea creată într-o societate e venirea probabil a unei jumătăți de milion de cai cu o singură armată nomadă.Și totuși mongolii erau știutori de carte iar instituțiile lor politice, militare și administrative erau în anumite privințe mai dezvoltate decât cele ale Rusiei din jurul Novgorodului” (cf. Neal Ascherson,” Marea Neagră. O călătorie printre culturi ”, ed. Univers, București, 1999, pag. 52, trad. de Fraga Cusin). Hanatul de Krîm (Crimeea) a luat naștere în 1420, după fârâmițarea imensului Imperiu al Hoardei de Aur. „După victoria lui Timur Lenk asupra lui Toktamîș Han la Kundacia (19 iunie 1391), Hoarda de Aur se destramă.Mai multe forțe din afară aveau interesul s-o destrame, ca, de pildă, imperiul în devenire al lui Timur Lenk, Cnezatul Moscovei, eliberat de o permanentă amenințare tătară și Ducatul Lituaniei, aflat în plină ascensiune.” (cf. istoricului român de obârșie tătară Mehmet Ablay ”Din istoria tătarilor de la Ginghis Han la Gorbaciov” ed. Kriterion, București, 1997, pag. 187). Este, așadar, vorba de o formațiune statală obligată să viețuiască între doi vecini puternici, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, nu întotdeauna prietenoși. Specialistul Ablay prezintă, în lucrarea menționată, istoria Hanatului de Crimeea sau Krîmul, „întemeiat la 1420 de Hagi Ghiray și cuprindea întreaga peninsulă Crimeea iar dincolo de istmul Perekop se întindea la est până la Don, la vest până la Nipru, iar la nord până la o linie destul de relativă trecând prin Jetetz și Tambor. În 1454, Hagi Ghiray și-a stabilit reședința la Bahce-Seray, vechiul Kârkyer. Dinastia Ghirailor a durat până la căderea definitivă a Krâmului sub stăpânirea rusă în 1783” (op. cit. pag. 146) (Fiul lui Hagi Ghiray, Mengli Ghiray, i-a trimis, în 1502 un medic evreu de la curtea sa lui Ștefan cel Mare, ”bolnav de boala pe care i-o dăduse ostenelile sale războinice” cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria lui Ștefan cel Mare”; este o dovadă că relațiile Hanatului Crimeii cu statul moldovean nu au fost numai de ostilitate).

Sfruntata minciună a „măsurilor umane”

Reputata publicistă Sevghin Omer aduce precizări importante în legătură cu deportarea tătarilordin Crimeea. Dacă decretul Sovietului Suprem din 28 august 1941 cu privire la dislocarea germanilor a avut caracter public, cel cu nr. 5859 / 11 mai 1944, emis de Comitetul de Stat al Apărării, semnat de Stalin și, pentru „luarea la cunoștință” de Beria, Molotov, Malenkov, Kosâghin, Andreev, Smirnov ș.a., a avut caracter „strict secret”. Motivul deportării: „colaborarea tătarilor crimeeni cu armata germană de ocupație, prin participarea la așa-numitele Comitete Naționale Tătare create sub directa îndrumare a autorităților germane în scopul de a contracara activitatea și lupta partizanilor sovietici.” (Soarta tătarilor crimeeni în URSS, În Magazin istoric nr. 10 (439) din octombrie 2003, pag. 67). Nu s-a ținut seama de cei peste 20.000 de tătari înrolați în Armata Roșie. Autoarea atrage atenția asupra cinismului Kremlinului: „Un naiv care ar citi astăzi acest document ar fi uimit de măsurile extrem de umane legate de organizarea deportării. Art. 2 lit. a spune că „fiecare familie are dreptul să ia îmbrăcăminte, obiecte casnice, unelte și alte obiecte, plus până la 500 kg de alimente”. În timpul transportului fiecare tren trebuia să aibă apă caldă și hrană caldă, un post de prim-ajutor dotat cu medicamente și un medic și două asistente. Realitatea a fost cu totul alta, începând cu momentul invadării localităților tărărești de trupele NKVD: „Sistem cu totul dinamic în sensul că decizia Tătucului Popoarelor este adusă la cunoștința populației nu pe calea unui proces–verbal încărcat de vorbe ci sub forma unei operațiuni de infanterie motorizată modernă: divizii înarmate invadează noaptea teritoriul poporului desemnat.

Tătarii crimeeni nu au fost persecutați doar de Kremlinul comunist. Intrat sub influența rusă în urma tratatului de la Iași (1774), semnat la încheierea războiului ruso-turc, hanatul va fi anexat definitiv în 1783, sub Ecaterina a II-a.

            Se ocupă pozițiile cheie, când se trezește , națiunea criminală vede un cerc de mitraliere și pistoale–mitralieră în jurul fiecărui sat. Douăsprezece ore li se acordă băștinașilor (dar e prea mult tot timpul acesta mort, pentru roțile infanteriei motorizate, în Crimeea nu vor fi decât două, chiar o oră și jumătate) ca să-i permită fiecăruia să ia cât poate duce cu mâinile. Apoi se urcă toți în camioane unde se înghesuie cu genunchii la gură,ca prizonierii (hai, babelor, haideți femei cu prunci la sân, sus, e ordin!) și astfel sunt duși, sub pază strașnică, la gară. De acolo, convoi de bou-vagoane până la destinație. Și încă trebuie, acolo (ca tătarii din Crimeea pe râul Undja-taman pentru ei acele mlaștini din Nord!) să se înhame ca edecarii, și, înaintând prin pădurea sălbatică (precum tătarii în amonte de Kologriv) să tragă, pe râu în sus, cale de o sută cincizeci sau două sute de kilometri, plute pe care vor sta întinși, imobili, bătrânii lor cu barbă albă. Fără îndoială, văzut din avion, pe vârf de munte, tabloul a avut o mare alură:dintr-o dată, toată peninsula Crimeii (tocmai fusese eliberată, eram în aprilie 1944) se umplu de zgomotul motoarelor și, cu sutele, coloanele motorizate se puseră să alunece ca șerpii pe drumurile drepte ori întortochiate. Arborii tocmai își scuturaseră florile. Tătăroaicele își scoteau din sere răsadul de ceapă de apă și-l duceau în grădini. Începuse repicatul tutunului (și așa a rămas. Așa că tutunul dispăru din Crimeea pentru mulți ani). (...) Fusese dat ordin să i se lase populației un ceas și jumătate ca să-și facă bagajele dar vistavoii reduseră timpul chiar și până la patruzeci de minute câteodată pentru ca treaba să fie făcută cum trebuie, ca grupul să nu întârzie la punctul de adunare, și de asemenea, ca în sat să rămână cât mai multe lucruri de prăduit pentru sonder-kommando-ul (în germană în text; aluzie la lagărele naziste de exterminare – nn) pe care detașamentul special avea să-l lase la fața locului. Anumite sate turbate, ca Ozenbach, lângă lacul Biiuk, a trebuit să fie arse cu totul. (notă G. A. Din mărturiile supraviețuitorilor, am aflat că timpul acordat a fost de 15 minute iar cei care nu s-au supus, au fost împușcați pe loc) Coloanele motorizate i-au dus pe tătari până la gări și acolo, în trenuri, așteptară zile întregi , gemând, cântând sfâșietoare cântece de adio. (Notă de subsol a lui Soljenițân: în anii 60 ai sec al XIX-lea moșierii și administrația provinciei Taurida făcuseră demersuri ca să obțină deportarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia; Alexandru al II-lea a refuzat. În 1943, gauleitarul Crimeii a repetat cererea; Hitler a refuzat). Frumoasă uniformitate! (notă G. A: Printre condamnații la muncă în Siberia circula o zicală, sub țarism, sub comunism : „tot e mai bine decât să fi tătar!”). Iată avantajul de a exila în bloc națiuni întregi! Fără cazuri particulare! Fără excepție, fără proteste individuale! Pleacă toată lumea și nu numai oamenii de toate vârstele, bărbați și femei, ci, loviți de același ukaz, cei aflați încă în burta mamei! (...) Iar tot ce lasă deportații în urma lor: casele deschise și calde încă, lucrurile claie peste grămadă, fructul muncii de zeci sau douăzeci de generații – toate astea le revin agenților operaționali ai organelor de represiune, Statului, vecinilor aparținând națiunilor mai favorizate și nimeni n-o să se ducă vreodată să-și ceară vaca, mobilele, vesela. (cf. L’ Archipel du Goulag, vol. III, ed. Seuil, Paris, 1976, p. 314-315). O teribilă similitudine cu deportarea bănățenilor pe Bărăgan! Normal, din moment ce„modelul” preluat de Securitate fuese deja experimentat de NKVD. În seara zilei de 18 mai 1944, Ivan Serov și Bogdan Kobulov, tot general de NKVD, i-au telegrafiat lui Beria anunțându-i bilanțul primei zile: 90.000 de oameni duși la gară fără „incidente.”A doua zi, Beria l-a informat pe Stalin că, seara, la gară, fuseseră duși 165.515 deportați din care 136.412 plecaseră deja „spre destinația fixată în instrucțiuni.” La 20 mai, ziua finală, Serov și Kobulov îi raportară șefului direct, Beria, că „operațiunea s-a sfârșit la ora 16,30.” În total plecaseră 63 de convoaie, cu 173.287 persoane. Cum au „călătorit”? Un supraviețuitor, citat de J. J. Marie în ”Les peuples déportés d’Union Soviétique”(Bruxelles, Complexe, 1995, p. 35-56) a declarat următoarele: „În vagoanele închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare. În satele pe care le traversam, populația fusese asmuțită contra noastră: li se spusese că trenul ducea trădători de patrie și ploua cu bolovani, care făceau un zgomot îngrozitor, în ușile vagoanelor.

Când le-au deschis, în mijlocul stepelor din Kazahstan, ne-au dat să mâncăm rații militare, dar nu și apă, ne-au ordonat să ne aruncăm morții lângă calea ferată, fără să-i îngropăm, apoi trenul și-a continuat drumul.”La 1 iulie 1944, în Uzbekistan ajunseseră 35.750 de familii de tătari însumând 151.424 de oameni; după 6 luni, erau cu 16.000 de oameni mai puțin! Se pune întrebarea: de ce a ordonat Stalin golirea Crimeii de tătari? Găsim o posibilă explicație în articolul semnat de Alexandre Billette – „Lungul drum al tătarilor către Crimeea” deportarea avea vreun obiectiv strategic dincolo de acuzația oficială de antisovietism și colaborare cu inamicul german.

După părerea unora, Moscova dorea să îndepărteze de bazinul Mării Negre și de Caucaz populațiile a căror apropiere etnică și geografică față de Turcia ar fi putut contracara ambițiile militare ale lui Stalin, care nu excludea pe termen lung un conflict cu Ankara pentru controlul strâmtorii Dardanele.  Prin urmare, era mai bine să fie îndepărtate de prezumtivul conflict popoare a căror credință față de regim era estimată drept nesigură și a căror presupusă colaborare cu naziștii permitea stigmatizarea!”

Este posibil – crede publicistul francez – să existe încă o motivație de data aceasta de ordin psihologic. „În cazul tătarilor – spune Alexandre Billette- încărcătura istorică a avut și ea un cuvânt de spus. De pe vremea marilor invazii ale Hoardei de Aur, tătarii au reprezentat în ochii rușilor Asiaticul, mându războinic din campanii militare devastatoare. Unele clanuri care făceau parte din Hoarda de Aur și-au continuat drumul până în Crimeea, traversând versantul nordic al peninsulei. Blocate apoi de lanțul muntos care separă câmpiile neprielnice din nord de coastele meridionale cu climă mediteraneană, grupurile tătaro-mongole se vor stabili în aceste locuri, adăugând încă un strat etnic unei populații amestecate în urma invaziilor precedente (goți, huni, bulgari, ș.a.)

„În vagoanele închise etanș oamenii mureau ca muștele din cauza foamei și a lipsei de aer: nu ne dădeau nici apă, nici mâncare.”

Ce a făcut Ecaterina a II-a?

Tătarii crimeeni nu au fost persecutați doar de Kremlinul comunist. Intrat sub influența rusă în urma tratatului de la Iași (1774) semnat a încheierea războiului ruso-turc, hanatul va fi anexat definitiv în 1783, sub Ecaterina a II-a. „Colonizarea rusă a Crimeii va antrena primele valuri ale exodului: Bănuiți de o apropiere de dușmanul otoman, mai ales în timpul războiului Crimeii (1853-1856), numeroși tătari vor fi deposedați de bunuri și izgoniți din satele și orașele din Crimeea. Conform datelor, din 1873 până la sfârșitul sec. al XIX-lea între 100.000 și 400.000 de tătari ar fi părăsit peninsula pentru a se stabili în alte regiuni ale Imperiului Otoman, ceea ce îi va aduce pentru prima oară la statutul de minoritari în Crimeea (cf. Al. Billette, în ziarul citat). Una dintre provinciile de atunci ale Imperiului Otoman era Dobrogea.

Dobrogea românească, liman al salvării

Deși incomparabil mai redusă față de genocidul dezlănțuit de bolșevici, reprimarea tătarilor crimeeni sub țarism a lovit puternic comunitățile din peninsulă. Între 1805 și 1914, din 1556 de moschei mai rămăseseră 729; de la 5139 de clerici, numărul acestora scăzuse la 942. Numeroase lăcașuri de cult au fost vandalizate: „Cazanciev, guvernatorul orașului Chefe, a pus să dărâme una dintre cele mai frumoase moschei precum și baia turcească din vecinătatea ei, folosind pietrele tăiate la propriile construcții (...) Aflându-ne pentru o vreme în Chefe, am văzut cum soldații ruși, dornici să obțină niște bani, dărâmau moscheile frumoase și vindeau plumbul. Unele moschei deveniseră magazii, prin dărâmarea minaretelor superbe, plumbul din cișmele și robinete era smuls (...). Multe din cișmelele și depozitele dărâmate erau construite din marmură, pe ele existau lucrături și inscripții artistice din epoci anterioare. Ocrotite și întreținute de musulmani, operele grecești și romane, distruse acum de către ruși, provocau tristețe...” (cf. călătorului francez Dubois, în cap. „Guvernarea rusă în Crimeea” pag. 99-100, din vol. „Tătarii – Turci Crimeeni” ed. Golden, 2006, autor Mustegep Ulkusal, trad. de Güner Akmolla).

Care a fost politica statului român față de musulmanii din Dobrogea după 1878? De respect față de musulmanii din Dobrogea după 1878? De respect față de acești cetățeni loiali, dovadă actul guvernului de la București de a finanța construcția marii moschei „Melik”(„Regală”)de la Constanța (notă G. A: A fost o înțelegere între cele două guverne, turc și român, în Istanbul s-a construit o biserică ortodoxă iar în Constanța, această geamie, corespunzând anii și cheltuielile). În anul 2003 „s-au împlinit nouă decenii de când în urbea tomitană s-a săvârșit cel mai semnificativ și pilduitor act al raporturilor Statului Român (în perioada modernă) cu cetățenii săi dobrogeni de etnie turcă și tătară, respectiv de confesiune musulmană - anume inaugurarea vineri, 31 mai 1913 a Moscheii (...). Solemnitatea a avut loc în prezența Suveranilor României, regele Carol I și regina Elisabeta (...). O lungă cuvântare a avut muftiul județului Constanța, Hafuz Abdul Gelil care îl asigură pe Suveran de „dragoste și devotamentul supușilor musulmani”(cf. d. Stoica Lascu, „Prezențe ale turco-tătarilor în viața spirituală a Dobrogei (1913-1915)” în Tătarii în istoria românilor” sub egida UDTTMR și a Universității „Ovidius”, ed.Muntenia, Constanța, 2004. De remarcat că această moscheie este prima construcție din beton armat în România. La câțiva ani de la aceste evenimente din România, bolșevicii au învins armata generalului alb Wrangel și după ce în prealabil îl executară fără judecată la 23 februarie 1918 pe Numan Celebi Gihan, întâiul președinte al tătarilor crimeeni (Republica Populară Crimeea) au înființat în cele din urmă Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea.

În fruntea guvernului bolșevic a fost instalat Bela Kuhn, una dintre cele mai sinistre figuri ale comunuismului anilor ’20, refugiat la Moscova după intrarea trupelor române în Budapesta, în 1919, acțiune care pune capăt Republicii Sovietice Ungare. După cum afirmă Mustegep Ulkusal(op. cit. p165) „despotic și crud, el a început să-i sperie, să-i chinuie , cu forță, cu tortură pe tătarii turci din Crimeea. El a omorât aproximativ 60.000 de oameni.” (notă G. A. Era un evreu communist). Foamete (1921-1922, 1932-1933), rusificare forțată (ca în Basarabia!), tot cortegiul de dezastre adus de comunism. În consecință, este firesc ca tătarii din Crimeea să-și caute salvarea pe alte meleaguri. Foarte mulți - în Dobrogea românească.

„Lotul tătar”

Câți se vor fi refugiat? Nu se cunoaște numărul exact, dar, oricum, relativ mulți. (notă G. A. Peste o mie) Sursele sunt cât se poate de autorizate: Securitatea și Procuratura Militară. La 27.02.1953, procurorul lt. Zamfir Bolohan, de la Procuratura Militară Teritorială București, întocmește rechizitoriul nr. 81 privindu-i pe: IRSTMAMBET Iusuf, MUSTEGEP HUSEIN, MEMET MENDU, ALI OSMAN BECMAMBET, MEMET ALIM VANI, ABDULA TEOFIC IZLEAM, SERAFEDIN IBRAIM, SULTAN FAZÎL, SALIA MEMET MENDU, GEANACAI NAZIF, ȘAIB VELI ABDULA, AMET MUSTAFA, MALIC CADIR, ENAN CURTMOLA, ȘTEFAN CĂRUNTU, trimiși în judecata Tribunalului Militar sub învinuiri deosebit de grave, mergând de la crimă de înaltă trădare, delict contra siguranței statului străin, uneltire contra ordinii sociale, până la complicitate la delictul contra siguranței statului străin (!).

Au fost arestați, anchetați și judecați 16 cetățeni români - 15 de „naționalitate tătară (dintre care două femei- Salia Mendu (sora liderilor și Sultan Fazîl soția lui Negip Hagi Fazîl) și un român, tâmplarul Ștefan Căruntu  (G. A. :omul de încredere al lui Negip). Condamnările: muncă silnică pe viață pentru trei inculpați  (care se puteau socoti fericiți că nu fuseseră osândiți la moarte; peste câteva luni va fi al patrulea condamnat pe viață Velula Șefket Musa, secretar al Consulatului General al Turciei la Constanța; G. A.), 20 de ani (unul, care fusese și legionar) ; ceilalți – între 10 și 5 ani. Învinuirile le aflăm, în parte, din procesul –verbal de încheiere a anchetei, semnat de locotenentul Petre Crișan (Securitatea Constanța) și din rechizitoriu. Lt. Crișan: „Numiții se fac vinovați de participarea la constituire în organizații contra revoluționare, Mișcarea /Acțiunea Națională Tătară care a desfășurat o propagandă pentru așa –zisa eliberare a Crimeii și formarea unui stat independent tătar, colectare de bani, alimente și găzduire a elementelor naționaliste crimeene care au colaborat cu trupele germane în timpul războiului și fugiseră pe teritoriul țării noastre, precum și acțiuni de spionaj turc.”

Din rechizitoriu :„Încă de mulți ani în urmă, în Regiunea Constanța au luat ființă o serie de organizații naționaliste tătare, care aveau drept scop lupta pentru eliberarea Crimeii și formarea unui stat independent tătar. Până în 1943, aceste organizații aveau doar un caracter cultural (...). După această dată, aceste organizații s-au transformat în comitete de ajutorare a elementelor naționaliste crimeene, care colaboraseră cu trupele germane (...) și se refugiaseră pe teritoriul țării noastre după 23 August 1944. Membrii acestei organizații au dus o luptă activă pentru creare unui stat independent tătar, chiar și după 23 August 1944, prin ținerea de ședințe secrete cu caracter subversiv, ședințe în care se critica dușmănos regimul nostru de democrație populară, se ascultau posturile de radio imperialiste și făceau planuri de viitor în legătură cu eliberarea Crimeii și formarea unui guvern din rândurile lor (...). (Datele au fost luate din studiul conf. dr. Marian Cojoc „Anul 1953 în istoria tătarilor dobrogeni”, în „Tătarii în Istoria Românilor”). „Rădăcinile procesului menționat se află în vânătoarea declanșată, la porunca autorităților sovietice de ocupație, împotriva fugarilor din URSS în România, tătari crimeeni sau români basarabeni  (cum este cazul familiei marelui scriitor anticomunist Paul Goma).

După deportarea în masă a germanilor în Donbas (în ianuarie 1945, a nemților constănțeni), Siguranța comunistă s-a ocupat de refugiații din Crimeea, în care sens a fost emis Ordinul 58, 120, S/ 31.o1.1948 prin care erau dați în urmărire generală 24 de crimeeni. Cum nu au putu fi găsiți, întrucât părăsiseră demult România, a fost arestat , în 1952,„lotul tătarilor”, alcătuit în majoritate din învățători, dintre care câțiva aveau și calitatea de hoge.  (În crunta iarnă a anului 1959, în lagărul de exterminare de la Salcia am cunoscut câțiva membri ai „lotului tătarilor”. Politicoși, binevoitori dar zgârciți la vorbă, erau grupați, în lumea pestriță a coloniei penitenciare, în ceea ce s-ar putea numi o „société close”. Lângă ei, o prezență insolită era românul Ștefan Căruntu, scund, cu obrazul emaciat și priviri sfioase. Retractili, tătarii nu vorbeau despre anchetă. Târziu, după ‘ 89 am aflat de la „nea Căruntu” că fuseseră anchetați cu o duritate exacerbată de furia sovieticilor. Nu mă îndoiesc că instrucția a fost supervizată de consilierii ruși. Chestiunea era prea importantă - dovadă condamnările. Ștefan Căruntu, tâmplar de meserie, a fost arestat la 20 aprilie 1952 și condamnat la 10 ani de închisoare pentru „infracțiunea de complicitate la delictul contra siguranței Statului străin.” Altfel spus, a fost pedepsit pentru omenia de care a dat dovadă ajutând un semen aflat la ananghie. În termenii procesului-verbal „susnumitul cunoaște pe Mustegep Husein încă din anul 1942 ca unul ce a avut prăvălie de coloniale mergând la el după anumite cumpărături. Mai bine îl cunoaște pe acesta din anul 1950 , când se mută cu locuința în apropierea lui, după puțin timp devenind buni prieteni. În luna august 1951, într-o discuție avută cu Mustegep Husein, acesta îi propune să găzduiască pe un fugar crimeean care este urmărit de organele de stat întrucât este fugit din Uniunea Sovietică din anul 1943, susnumitul cade de acord și-l găzduiește până la începutul lunii noiembrie 1951, când pleacă din nou la Mustegep Husein. În luna decembrie 1951, având din nou discuții cu Mustegep Husein referitor la situația lui Asanov Mansur, susnumitul cade de acord să găzduiască și să alimenteze pe fugarul crimean Asanov Mansur și, astfel, îl găzduiește până la sfârșitul lunii aprilie 1952, când este descoperit și arestat de organele de stat”. Nu se făcea, firește, ca locotenentul anchetator Petre Crișan să dezvăluie, în document și metodele folosite față de arestați , nici cine se afla în spatele Securității Române. A.M.)

O familie risipită din Siberia până la Eforie

Cu greutate, punând cap la cap frânturi de informații, cosemnatarul Marian Moise a reușit să găsească un refugiat din Crimeea care, grație unui concurs fericit de împrejurări, deși a fost arestat de mai multe ori, a reușit să rămână în România scăpând de deportarea în URSS. Viața domnului ABLALIM MEDJITOV, un bătrân vioi, simpatic, care s-a stabilit în orașul Eforie, este un adevărat roman: „M-am născut la 1 ianuarie 1930 în satul Bescutca-Vakuf din Crimeea, gubernia Simferopol, cum i-au zis rușii vechiului oraș-capitală tătăresc Akmescit. Pe tata l-am cunoscut pea puțin, îl duseseră într-una din pușcăriile imensei Siberii, ridicat de-acasă fiindcă fusese „kulak”, cum le ziceau rușii țăranilor înstăriți. Pe când aveam 13 ani și mersul războiului începuse să se întoarcă în favoarea rușilor, Bescutca-Vakuf a devenit câmp de bătălie, ca întreaga Crimee, de altfel. Lupte grele! Îmi amintesc, de pildă, că în 1943 în satul nostru de cinci ori au năvălit rușii și tot de cinci ori reveniseră nemții, respingându-i în lupte încrâncenate. Îngrozită, mama a luat singura hotărâre posibilă, aceea de a ne refugia. Așa că, pe 26 octombrie 1943 ne-am urcat într-o căruță, mama, eu, fratele mai mic și cele trei surori mai mari și am pornit-o către Sevastopol. De acolo, sub bombardamente, am făcut o noapte cu vaporul până la Odesa. Aici am stat o săptămână într-un lagăr. De acolo, după cum a hotă rât mama, ne-am îndreptat către România, de care auzisem că este o țară ospitalieră. Ne-am fi dus în Dobrogea, ținut străvechi în care, cum aflase, erau tătari de ai noștri care trăiau în liniște, nesupărați de nimeni. Așa că, ne-am îmbarcat în trenul cu destinația Constanța, unde, împreună cu alte vreo zece-cincisprezece familii de refugiați tătari, am ajuns în luna decembrie. Familia noastră și încă una am fost găzduiți, pentru început, timp de câteva zile la Așșî Yașar, un negustor renumit din Piața Griviței. De acolo, ne-a preluat un delegat tătar care ne-a dus la Azaplar, sat al cărui nume fusese schimbat în Tătaru. La Azaplar am stat la familia Zia până în 1945, până a venit avocatul Abibula care ne-a dus la Topraisar, găzduindu-ne în casa lui pentru încă vreo cinci-șase luni. Tocmai atunci, însă, a început teroarea. A început vânătoarea, scotocirea Dobrogei după crimeeni. Administrația românească stalinizată primise ordin strict să-i captureze pe toți tătarii refugiați ca să fie trimiși, chipurule, în Crimeea natală. Toți știau, însă, că-i paște Siberia! Din refugiați, am devenit peste noapte, fugari. Ne-am ascuns, până în 1946 la Ibram Nuredin, în satul Miriștea, comuna Mereni. Între timp, crescusem, trebuia să muncim. M-am întors cu fratele meu la Topraisar, unde am găsit de muncă la un bulgar, Dinu Iosif, eu, iar fratele meu, la un tătar, Zia Musa. N-a fost o mișcare prea bună, căci au dat jandarmii peste mine și m-au arestat, m-au ridicat de pe câmp. Noroc că am reușit să fug, după o noapte petrecută la postul lor din comună. Au urmat ani grei, am fost iar prins, iar am evadat,de data asta împreună cu doi conaționali crimeeni, dintr-un arest al Securității din București. Am reușit, o dată, să mă salvez de la o capturare sărind în plin mers din trenul Medgidia- Negru Vodă... M-au hăituit până m-au prins, în 1952, la Miriștea-Mereni, m-au încarcerat într-un sediu al Securității din Constanța, unde am stat 8 luni și 7 zile.

Numai că, între timp se schimbase politica și am reușit, în sfârșit, să rămân în România. Vreți să știți care e „bilanțul” familiei mele? Norocul meu e c-a murit Stalin! Prins în 1946, fratele meu, copil încă, a fost luat de ruși; autoritățile staliniste l-au trimis să se „reeduce” în Uzbekistan, de unde abia acum cinci ani a reușit să revină în Crimeea. Tot în 1946 au fost capturate cele trei surori ale noastre, luate de sovietici și trimise, pentru zece ani în Siberia. Una a murit acolo, celelalte două au fost duse, după detenție, în Uzbekistan, în Asia Centrală sovietică, unde una a și murit. Supraviețuitoarea a reușit să ajungă în Crimeea, unde s-a stins din viață acum cinci ani. Tata, pe care l-am cunoscut de-abia în 1962, la prima mea vizită în Uzbekistan, unde fusese strămutat după pușcărie,s-a stins acolo, în 1978. Mama a murit, în durere și deznădejde, în 1963, în Miriștea, fără să-și mai fi văzut soțul și pe patru dintre cei cinci copii”.

Nu credem că dezvăluirile domnului Ablalim Medjitov ar mai avea nevoie de comentarii, în afară de observația că staliniștii au rusificat forțat patronimele tătarilor crimeeni. În ce privește represiunea din România, pe lângă mărturia reprodusă amintim că, la Siguranța comunistă de la Constanța, ofițeri ai NKVD l-au torturat pe NEGIP HAGI FAZÎL pentru ajutorul dat refugiaților (ucis în chinuri la 22 oct. 1948) Între 1947-1964 au fost arestați și trimiși în Gulagul românesc 98 de tătari dintre care 21 au murit în detenție (dintre aceștia – Șucri Ibraim și Amet Daud în timpul anchetei). Datele sunt extrase din broșura „Rezistența anticomunistă tătară a Dobrogei”prezentată la Simpozionul internațional din 2003, de la Constanța, editată de UDTTMR sub semnătura doamnei Güner Akmolla.

Dobrogea, țiınut multietnic, a fost pentru tătari un tărâm binecuvântat. Aici s-au născut personalități de mare valoare umană și intelectuală precum Mustegep / Müstecip / Hagi Fazîl „Ulkusal” notă G. A. fondator de țară, nume preluat în Turcia, (1899- 1996) cofondator al importantei reviste „EMEL” (reapare din ian. 2004 sub patronajul d-nei G. Akmolla la Constanța), în românește „IDEAL” (simbol de luptă) cf. Agi Amet Gemal – Dicționarul personalităților turco-tătare din România” Ed. Metafora, Constanța, 1999), mare luptător pentru cauza tătarilor crimeeni, fratele mai mare al amintitului scriitor martir Negip Hagi Fazîl și al doamnei poeziei tătare Saliya Hagi Fazîl-Memet, ori remarcabilul poet Niyazi Memet (1878- 1931), mentor al vieții spirituale a tătarilor (cumnatul sublocotenentului Kiazim Abdulakim, erou al Armatei Române, mort la Mărășești, notă G. A. rudă prin alianță, ginere al deputatului liberal Selim Abdulakim; Kemal Karpat  (n. 1925), intelectual de vastă cultură, sociolog și politolog, conferențiar la universități europene și americane, consultant UNESCO, legendarul poet Helaki (sec. al XVI-lea) și câți alții... Primindu-i cu brațele deschise pe tătarii crimeeni, Dobrogea - în întregul ei, nu numai în ce privește lumea musulmană de aici – a făcut și face dovada că merită a fi numită „model de conviețuire interetnică.”Și, deloc întâmplător, în anul 1934, renumitului poet dobrogean Grigore Sălceanu i se decernează premiul literar „Ioan N. Roman ” pentru minunatul său poem BAIRAMDEDE.(...) „Aripa morii vâjâie de sârg / și prin bostană mișună tătarii / Cu zumzete în roiuri curg bondarii / Plutind pe urma carelor, spre târg (...) Iar sus de tot, sub cerul diafan, / Cu mâna ridicată din geamie, / Un hoge –ngână imnuri din Coran”.

 

Mitingul din 18 mai 2011

MARIUS CHELARU

(Fragment din opera bilingvă, în limbile tromână și tătară

„CRIMEEA PRIVITĂ DINSPRE AZI CĂTRE IERI ȘI MÂINE,

ed. Timpul, Iași, 2013

În preziua mitingului a fost mare agitaţie pe doamna Güner. Era vorba să mergem dimineaţă la Bahcisaray, pentru că în acest an, spre deosebire de alţi ani, din ce am înţeles, sper corect, urmau să aibă loc mitinguri mai ample şi în alte localităţi, între care Bahcisaray. Ar fi trebuit să ajungem acolo, apoi în zori, apoi, la ora când începea mitingul de aici, să fim înapoi. Am fost de acord imediat, spre deosebire de ceilalţi colegi cu care stăteam în casa lui Eldar, care aveau unele reticenţe.

Aş fi fost curios să văd cum poate arăta un miting undeva în zona Palatului Hanilor sau pe unde era traseul, unde se adunau acolo. Până la urmă nu a fost posibil - distanţa mare, timpul scurt, mai fiecare dintre cei care ne-ar fi putut duce acolo erau implicaţi în capitală în aceste acţiuni. Shefika, domnişoara care lucra la Ministerul Educaţiei, din ce ţin eu minte, şi locuia cu chirie în casa lui Eldar, fiind tovarăşa noastră de discuţii în mai toată perioada cât am stat acolo (de la ea am aflat mai multe detalii care mă interesau), după ce ajungea de la slujbă, a plecat cu noaptea în cap. Eldar nu a trecut în acea zi pe la noi, dar, cum am spus, l-am vizitat la redacţie după miting. Am plecat şi noi de dimineaţă, conduşi de Güner, cam nemulţumită, dar totuşi nu din cale afară, că nu putusem ajunge la Bahcisaray în zori.

Am ajuns prima dată la intrarea în Grădina Botanică, unde începuse deja să se adune un grup. Din ce am înţeles, sunt nişte trasee stabilite împreună cu autorităţile locale, mai multe grupuri urmând să ajungă pe diferite străzi până în piaţa mare, vegheată de uriaşa statuie a lui Lenin.

            În micul scuar din poarta grădinii botanice răsuna muzica. Lumea venea din toate părţile. În faţa lor erau câţiva copii, unii în straie populare. De altfel, deşi cred că cei mai mulţi purtau haine de zi cu zi, am văzut şi foarte multe costume populare în acea zi.

            Erau oameni de toate vârstele, tineri foarte mulţi, se vedea că era o zi care conta şi pentru ei.  Steagurile albastre ale tătarilor fluturau uşor, abia mişcate de vânt, sub privirile îngândurate ale celor mai în vârstă care, foarte posibil, se gândeau la zilele petrecute în surghiun, la supravieţuire şi, cei care apucaseră 18 mai 1944, şi la acea zi cumplită pentru tătari. Sovieticii au motivat gestul lor spunând că tătarii colaboraseră cu germanii[2]. Recent, într-un articol J. Otto Pohl[3] arăta că acest fapt a plecat de la raportări false. Mai exact, doi NKVD-işti de rang înalt, Ivan Serov şi Bogdan Kobulov, au trimis, între altele, un raport fals lui Beria, la 22 aprilie 1944, afirmând că peste 20.000 de tătari crimeeni dezertaseră din armata a 51-a sovietică în timpul retragerii din Crimeea. De fapt, acesta era numărul total al tătarilor crimeeni care erau în armata sovietică la acea oră. Ulterior, s-a constatat că numărul celor care dezertaseră fusese de 479. Din cei peste 151.000 de oameni deportaţi în Uzbekistan, scrie J. Otto Pohl, 80% erau femei şi copii, iar dintre cei care au fost deportaţi, de exemplu, în Urali, procentajul era şi mai mare.

Aveam să discut cu unii bătrâni care trăiseră acea zi despre lucruri care te îngrozesc.

Guner Akmolla mi-a povestit cum, pe 18 mai 1944, la uşa fiecărui tătar din Crimeea au ajuns chiar şi câte trei soldaţi ruşi. Tătarilor li s-a dat câte un sfert de oră să îşi părăsească casa. Unii au fost duşi în toate colţurile Uniunii, alţii ucişi, alţii lăsaţi să moară în fel de fel de chipuri.

În convorbirea cu Riza Fazil, acesta îmi spunea: „În timpul surghiunului de după 18 Mai 1944 familia mea a fost trimisă într-un ţinut rece, septentrional, tocmai în judeţul Kostrom, un teritoriu de munte. Eu mă umflasem de foame şi de aceea stăteam culcat tot timpul. Am fost ajutaţi de către un om care ne-a luat pe toţi şi ne-a salvat de la moartea prin înfometare scoţându-ne din zona aceea! Dintre cei care au rămas acolo 80% au murit de foame şi de frig.[4]”

S-au făcut estimări după care undeva între 45-50% dintre cei smulşi din casele lor au murit din diverse cauze nenaturale, de frig, condiţii grele, de foame ş.a.

Fuga lor din calea ruşilor nu a început însă atunci, spunea poetul tătar, ci în 1783, când „Potemkin a invadat Crimeea şi a alipit-o Rusiei. De atunci a început tragedia poporului tătar crimeean, încă nu s-a încheiat, din nefericire ea continuă şi azi. Ca urmare, din cauza acestei situaţii dramatice, sute de mii de oameni (Güner Akmolla estimează că peste două milioane, şi că diaspora tătarilor cuprinde 11.000.000 de oameni – n.a.) au fost siliţi să fugă din Crimeea, ei fiind strămoşii celor câteva zeci de mii de tătari crimeeni din Dobrogea, România.”

Cărturarul francez Abdolonyme Honoré Ubicini (1818 -1884), participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, profund legat de ţara noastră, pe care a sprijinit-o tot timpul vieţii, iar în 1867 a primit cetăţenia română, a scris mai multe articole, cărţi despre noi (Ballades et chants populaires de la Roumanie (principautés Danubiennes) recueillis et traduits par Vasile Alecsandri, avec une introduction par M. A. Ubicini, 1855, împreună cu Jean-Marie Chopin - Provinces danubiennes et roumaines, 1856, La Question des principautés devant l'Europe, exposé sommaire des faits, accompagné de la collection complète des documents officiels, notes et circulaires diplomatiques, procès-verbaux, etc. depuis les conférences de Vienne (1855) jusqu'à la clôture des divans moldo-valaques, 1858, în 1886 a apărut una dintre primele cărţi de sinteză din perioada modernă despre etnogeneza românilor, semnată de Ubicini, Les origines de l'histoire roumaine, texte revu et publié sur le manuscrit de l'auteur et précédé d'une notice biographique, par Georges Bengesco), membru de onoare al Academiei Române a dat o primă cifră (e drept, imprecisă – avea în vedere toţi musulmanii din România, aşadar privind laolaltă, întrucâtva, tătarii şi turcii), a numărului tătarilor din Dobrogea românească, după războiul de independenţă al României, în 1879 – circa 134 000 de musulmani.

 De altfel, Ubicini a scris şi despre turci, Imperiul Otoman/ modernizarea lui: Osmanlı’da Modernleşme Sancısı (Çev.: Cemal Aydın), Istanbul 1998[5]. Prima cifră corectă a numărului tătarilor dobrogeni o avem din 1911: 25 086 de persoane, respectiv 7,3% din populaţia Dobrogei.

Şi, fiindcă am amintit deseori şi „Războiul Crimeii”, a scris şi despre „chestiunea orientală” un text pe care l-am consultat – La Question d'Orient devant l'Europe, documents officiels, manifestes, notes, firmans, circulaires, etc., depuis l'origine du différend, annotés et précédés d'une exposition de la question des Lieux-saints, 1854. Mulţi se întreabă de ce, prin anii ’50 ai secolului al XX-lea, când tuturor popoarelor deportate în masă de sovietici li s-a permis întoarcerea acasă, acest lucru nu a fost valabil şi pentru tătari. Şi aşa, în multe dintre familiile tătarilor plecaţi din Crimeea, chiar dacă unii s-au născut în alte locuri, s-a păstrat dragostea de locurile natale. Yunus Şevket îmi povestea despre familia sa: „Tata s-a născut în anul 1939, în oraşul Aqyar (Sevastopol). Mama s-a născut în Ozbekistan, poporul nostru fiind de acum în surghiun, din anul 1944. Eu m-am născut în 1968. În casa noastră s-a păstrat şi perpetuat tradiţia, spiritul naţional, educaţia patriotică.”[6]

Iar Guner Akmolla îmi spunea: „Descendenţa mea este una comună, putem zice, tata, hogea (preotul) Şaip, era un intelectual, dar şi un poet „născut”, iar mama, Magiube, făcea parte din familia cu cele mai multe preocupări şi realizări în ceea ce noi numim „Procesul Patriei Crimeea”, cu intelectuali şi personalităţi de anvergură internaţională. […] Am primit o educaţie patriotică, copilărind cu refugiaţii tătari crimeeni din perioada de după 1943. […] Strămoşii mei paterni au venit în Dobrogea, pe atunci paşalâc turcesc, înainte de Războiul Crimeii (1853-1856), iar cei materni au venit în anul 1860.[7]”

La rândul lui, constănţeanul Taner Murat, autorul unui dicţionar tătar - român/ român – tătar, în convorbirea pe care am avut-o cu el, îmi spunea: „Mă preocupă limba tătară crimeeană, mă preocupă teoria ei, istoria şi evoluţia ei, mă preocupă viitorul limbii mele materne. Mă preocupă în mod continuu, constant. Mi-am fixat ca obiectiv major al existenţei mele salvarea limbii materne şi reaşezarea ei la locul cuvenit. Absolut toate activităţile pe care le desfăşor în viaţa de zi cu zi se subordonează acestui obiectiv.[8]”

Fapt este că acum Simferopol e un oraş în care tătarii se reîntorc, dar nu într-un ritm prea rapid, nu foarte mulţi. La drept vorbind şi statisticile sunt aşa cum sunt în ce îi priveşte, dar am întrebat de ce nu revin mai mulţi, dacă manifestă un ataşament atât de profund faţă de Crimeea şi doresc asta. Mi s-a spus că sunt, desigur, mai mulţi factori. Unii sunt prea bătrâni ca să mai poată face acest pas, alţii poate că au o viaţă de familie şi nu toţi membrii familiilor lor îşi doresc asta. În plus, alţii mi-au relatat că întâmpină mari dificultăţi din partea oficialităţilor. Şi că oficialităţile au dat o lege conform căreia, dacă vrei să revii în ţară, trebuie să renunţi la cetăţenia statului în care ai locuit până atunci şi să aştepţi cinci ani ca să se ia o hotărâre în ce te priveşte.

În convorbirea cu Yunus Şevket, acesta îmi spunea: „Odată cu trecerea timpului Republica Ucraina se străduieşte să-şi aducă legislaţia şi regulile la standarde europene. În comparaţie cu vremurile apuse, acum avem posibilităţi multiple, dar, într-un loc precum Crimeea, unde s-a mâncat pâinea comunistă, se află multe forţe care n-au uitat-o. Aici se creează multe situaţii care depind de noi înşine. Dacă ne vom tot plânge şi văita, dacă nu vom trece la acţiune, oricum suntem pe calea dispariţiei ca popor.”

            Au fost mai multe cuvântări la locul de adunare al grupului de poarta Grădinii, până la ora stabilită pentru plecarea spre piaţă. Oamenii rememorau în general anii de surghiun, dar vorbeau şi despre prezent şi despre ce ar putea fi în viitor, despre posibilitatea de a exista un teritoriu, într-o formă sau alta, a tătarilor crimeeni. Opiniile sunt diverse, ţinând cont, evident, că Republica Autonomă Crimeea este parte a Ucrainei şi că mulţi tătari nu au mai revenit în Crimeea sau au fost ucişi, au murit ş.a. Am auzit de mai multe ori opinia unor tătari că ruşii au dorit cu adevărat să extermine neamul lor, poate mai mult decât oricare alt popor pe care l-au cucerit, pentru că, în trecut, au fost singurii de care s-au temut cu adevărat şi care i-au înfrânt crunt nu numai o dată, amintind de mai multe episoade din secolele trecute.

            Să amintim că în data de 18 octombrie 1921 (când tătarii erau 25% din populaţie) a fost înfiinţată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, în componenţa Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. La data de 30 iunie 1945, republica a devenit doar o regiune a Uniunii pentru ca, la 19 februarie 1945 Sovietul Suprem al URSS să decidă, fără a consulta în nici un fel populaţia, să treacă regiunea în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Oraşul vuia pur şi simplu. Forţele de ordine erau şi ele prezente. Mi s-a spus că în alţi ani, uneori au fost şi unele evenimente mai puţin plăcute, de la provocări până la diverse abuzuri, dar am înţeles din partea cui. În fine, în acel an, din ce am putut eu vedea, toată lumea îşi luase măsuri de prevedere, şi totul a decurs fără incidente.

Pe străzi erau zeci de mii de tătari care mărşăluiau ordonaţi scandând diverse lozinci, recitând in Coran, versuri ale unor poeţi etc. Din când în când răsuna strigătul „Allah ekber!” peste oraşul Simferopol, devenit în acea zi, fie şi pentru câteva ore, parcă, din nou Aqmescit. Din ce am aflat erau tătari veniţi din toate colţurile lumii, de pe unde apucaseră să fugă ca să scape de urgia comunistă. Un grup semnificativ era din România. Piaţa era neîncăpătoare pentru zecile de mii de oameni care participau la miting, străzile din jur erau şi ele pline până la distanţe destul de mari. Era o forfotă de neînchipuit. Peste tot oamenii discutau. Mulţi nu se mai revăzuseră de cine ştie când. Discutau despre de toate, funcţie de vârsta lor. Cei mai bătrâni, care, după cum arătau, poate că trăiseră şi acea zi din 1944, discutau aşezat, cu tăceri lungi, amintind tot felul de nume ale unor oameni pe care îi cunoscuseră şi, între timp, muriseră.  Pe unii nu îi mai văzuseră chiar din zilele din 1944, încercau să îşi amintească de când anume, niciodată.  Povesteau despre întâmplări ale lor şi ale cunoscuţilor, care mai trăiau sau nu, despre cum trăiseră în Uniunea Sovietică sau cine mai ştie pe unde, despre felul cum văzuseră ei curgerea timpului, cu, resimţiseră prefacerile din ultimii ani şi aşteptările pe care le avuseseră, le pierduseră sau le mai aveau, fie şi măcar în parte. Vorbeau şi despre familii, despre ce se alesese de visurile lor de odinioară, despre război. Nu prea zâmbeau. Pe câţiva dintre ei i-am văzut apoi la miting, în piaţă, în faţă, cu toate decoraţiile piepturi, stând neclintiţi în soarele care devenise arzător. Ascultau ce vorbeau cei din balcon cu atenţie, dar parcă erau cumva departe de ce auzeau. Cei între două vârste discutau şi despre afaceri, despre ce făcuseră în viaţă, pe unde ajunseseră, despre starea materială, despre copii. Zâmbeau mai des.  Tinerii, deşi vizibil marcaţi de însemnătatea zilei de comemorare, erau ocupaţi şi cu ocheadele, râzând de multe ori din toată inima, legând sau întărind prietenii. Mulţumea a scandat foarte puţin mai deloc, când a ajuns în piaţă. Au fost mai mult luări de cuvânt din baconul Casei de Cultură. Au vorbit oameni de peste tot şi de tot felul, de la Muftiul Crimeii, la tătari de rând, deputaţi. Să amintim că, la o suprafaţă de 26.100 km², Republica Autonomă Crimeea avea, conform statisticilor oficiale, în 2001 peste 2.000.000 de locuitori, dar estimările de azi arată că sunt mai puţini. În opinia lui Eldar, în jur de 1.9000.000, din care cca. 12, 1% tătari (de notat că numai cca. 11% au declarat că au ca limbă maternă tătara). Eldar mi-a spus că tătarii au şase deputaţi în parlamentul republicii autonome (Consiliul Suprem al Republicii sau Rada/ Qırım Muhtar Cumhuriyetiniñ Yuqarı Radası), din cei 100. Am aflat că tătarii au şi un for al lor, Qırımtatar Milliy Meclisi. Aşadar, şi dintre aceşti deputaţi au fost unii care au luat cuvântul.

În jurul amiezii, când încă lumea era în piaţă şi nu dădea semne vizibile că ar dori să plece, am mers să mâncăm ceva. Am ajuns aproape, la un restaurant aflat la subsol, care avea la intrare mai multe uşi. Pe una intrau pe rând femeile. Era o cameră de rugăciunea pentru ele.

După asta, am mers la sediul redacţiei lui Eldar, şi de acolo la universitate. A doua zi, dimineaţă, aveam să plecăm către casă.

Am rămas de la miting cu imaginea mai multor chipuri, pe care le-aş încadra între doi „poli” – o tânără în costum popular, cu un steag albastru şi o femeie în vârstă, cu chipul imobil, dar cu privirea atentă, dinspre trecut către ziua aceea de 18 mai 2011, în care şi eu, un român în al cărui sânge curge o picătură din cel al unei cadâne furate din Crâm, al fost de faţă la mitingul tătarilor din toată lumea.

UTOPIA COMUNISTĂ. APOGEUL ȘI CRIZA GULAGULUI

PROF. DR. ANASTASIA DUMITRU

În cap. Faţa nevăzută a victoriei, cititorul află despre deportarea prizonierilor de război. Potrivit recensământului din 1939, în URSS trăiau 1427000 de nemţi, pe care Stalin i-a deportat. Aceşti colonişti au fost aduşi de Ecaterina a II-a, ea însăşi originară din Hesse. Alţi deportaţi în 1946, administraţia colonizărilor speciale a înregistrat 70 360 de calmuci, faţă de 92 000 deportaţi cu doi ani înainte. La 1 iulie 1944, 35 750 de familii de tătari, în total 151 424 de persoane, ajunseseră în Uzbekistan; după şase luni, la numărul de familii se mai adăugaseră 818, dar numărul de persoane scăzuse cu 16 000! Din cele 608 749 de persoane deportate din Caucaz, 146 892 erau decedate la 1 octombrie 1948, adică aproape o persoană din patru, şi doar 28 120 Isc născuseră în aceeaşi perioadă. Din cele 228 392 de persoane deportate din Crimeea, 44 887 decedaseră după patru ani, iar numărul naşterilor nu era decât de 6 564. (V. Zemskov, „Gulag”, p. 9, apud Cartea neagră, p. 210). La 29 mai 1944, cu câteva zile după încheierea operaţiunii de deportare a tătarilor din Crimeea, Beria i-a scris lui Stalin următoarele: „NKVD socoteşte raţională [sit] expulzarea din Crimeea a tuturor tătarilor, grecilor şi armenilor.” Primii erau învinuiţi că „în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii şi a produselor alimentare destinate armatei germane” şi „colaboraseră cu autorităţile militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roşii şi a partizanilor”. Patru zile mai târziu, la 2 iunie 1944, Stalin a semnat un decret al Comitetului de Stat al Apărării, prin care ordona „suplimentarea expulzării tătarilor din Crimeea cu expulzarea a 37 000 de bulgari, greci şi armeni”, complici ai nemţilor. După ce „curăţase” Crimeea de germani, tătari, bulgari, greci şi armeni, NKVD a hotărât să „purifice” frontierele Caucazului. Călăuzite de aceeaşi idee obsesivă a sacralizării frontierelor, operaţiunile, desfăşurate pe scară largă, nu erau altceva decât o prelungire firească, sub o formă mai sistematică, a acţiunilor „antispioni” din anii 1937-1938. Surghiunul popoarelor.

În articolul de faţă ne vom referi la exterminarea popoarelor, în special, la genocidul tătarilor din Crimeea, un scenariu monstruos pus la cale de către liderii utopiei comuniste. Autorul Arhipelagului Gulag scria că în 1943 erau deportaţi calmucii, inguşii, cecenii, balkarii, karaceaevenii, grecii caucazieni, iar în 1944, tătarii din Crimeea, toţi fiind consideraţi inamicii comunismului. (Op. cit., p. 65). Aceste populaţii au fost deportate ,,după criteriul sângelui”, fără anchete, la fel cum s-a întâmplat şi cu românii din Republica Moldova sau din Ucraina. Au fost dislocări postbelice uriaşe, de multe milioane, cu scopul de a se face o ,,profilaxie socială”. În Rusia nu au existat niciodată închisori goale, ci doar pline sau arhipline. ,,Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba”, susţine Alexandr Soljeniţân. (Ibidem, p. 71). În capitolul 4, Surghiunul popoarelor, din vol. III, fostul zek reiterează că i s-a reproşat Crimeei că este tătărască. (Ibidem, p. 290).

După ce sistemul de exterminare a fost creat, planul de nimicire a naţiunilor condamnate ca trădătoare a continuat. Scenariul era acelaşi: divizii înarmate intră noaptea pe teritoriul poporului sortit pieirii şi ocupă poziţiile cheie. ,,Naţiunea criminală se trezeşte şi vede că fiecare sat este înconjurat de mitraliere şi automate. Şi li se dau douăsprezece ore (dar este prea mult, asta-i vreme pierdută pentru roţile infanteriei motorizate, iar în Crimeea s-au dat numai două şi chiar numai o oră şi jumătate), ca fiecare să-şi ia doar ceea ce poate duce în braţe. Şi, imediat, toţi se aşază ca un arestat, cu picioarele încrucişate, în camion (babe, femei cu sugari - aşezaţi-vă, s-a dat comanda!), şi camioanele păzite de gărzi pornesc spre gară”. Apoi erau înghesuiţi în garnituri de vagoane pentru transportul vitelor. Unii erau descărcaţi direct în taiga, alţii mânaţi spre mlaştinile din nord, în adâncul pădurilor sălbatice (mai sus de Kolovrig).

Alexandr Soljeniţân descrie liniştea priveliştii primăvăratice, a anotimpului renaşterii naturii, în antiteză cu planul de exterminare al tiranilor. ,,Toată peninsula Crimeea (numai ce fusese eliberată, aprilie 1944) a început să zumzăie concomitent, şi balaurii coloanelor auto se târau, se târau întruna pe drumuri drepte şi pe drumuri întortocheate. Era vremea pomilor în floare. Tătăroaicele cărau din răsadniţă la grădini răsadul de ceapă dulce începuse săditul tutunului. (Şi cu asta s-a terminat. Pentru ani şi ani de zile, pe urmă, tutunul a dispărut din Crimeea).” (Ibidem, p. 293). Coloanele auto nu veneau foarte aproape de sat, ele rămâneau la răscrucea drumurilor, înconjurau satele. Se dădea ordinul de un ceas şi jumătate pentru pregătire, apoi timpul a fost redus la patruzeci de minute. Detaşamentele speciale incendiau casele din temelii. Coloanele auto îi duceau pe tătari la gară, iar acolo, în vagoane. Erau zile întregi de aşteptare, timp pe care tătarii ,,se jeleau şi cântau cântece trişte de rămas-bun”.

Epurarea etnică a tătarilor a fost gândită încă de prin anii '60 ai secolului al XIX-lea, când moşierii şi administraţia guberniei Taurida au făcut demersuri pentru strămutarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia, însă Alexandru al II-lea a refuzat. În 1943, aceleaşi demersuri le-a făcut gauleiterul Crimeii, iar Hitler a refuzat. Cei care au reuşit să finalizeze monstruosul plan al ,,binelui” au fost comuniştii ruşi. Ei şi-au propus o ,,uniformitate armonioasă”, având ,,avantajul de a deporta dintr-o dată naţiuni întregi, fără cazuri particulare, fără excepţii, fără proteste individuale” pentru că toţi plecau supuşi fiind în aceeaşi situaţie. Autorul Arhipelagului Gulag descria fenomenul prigoanei astfel: ,,Pleacă nu numai toate vârstele şi amândouă sexele: pleacă şi cei ce se află în pântecele mamei, şi ei sunt deportaţi de acelaşi Decret. Pleacă şi cei ce n-au fost încă zămisliţi: pentru că le-a fost hărăzit să fie concepuţi sub semnul aceluiaşi Decret şi chiar din ziua naşterii, în pofida învechitului, neinteresantului art. col 35 al Codului penal („exilul nu poate fi aplicat persoanelor sub şaisprezece ani”), îndată ce au scos capul pe lume, ei vor fi strămutaţi speciali, vor fi deportaţi pe vecie.” Alexandr Soljeniţân este revoltat atât de nerespectarea drepturilor, cât şi de drama celor care şi-au lăsat în urmă totul, avutul întors pe dos, truda a zece şi chiar douăzeci de generaţii, care a revenit cu aceeaşi uniformitate agenţilor operativi ai organelor represive a statului, aparţinând unor naţiuni mai fericite. ,,Cât de abominabilă trebuie să fie viaţa oamenilor, pentru ca mii de mii, în celule, în dube, în vagoane, să se roage pentru venirea unui război atomic exterminator, ca soluţie de salvare!?” este strigătul disperat al fostului zek. (Ibidem, p. 297).

Cartea neagra a comunismului este o altă sursă esenţială, necesară în documentarea asupra ideologiei ,,binelui”. În cele peste 750 de pagini, este prezentat un întreg şi complex proces al comunismului, fiind analizate cauzele şi consecinţele acestei ideologii. Autorii pornesc de la originea terorii, de la cekiştii ruşi, care şi-au propus să elibereze omenirea din lanţuri prin orice metode. În primul număr al editorialului Krasnîi Meci (Spada roşie), ziar al Cekăi din Kiev explică logica Terorii Roşii: „Noi respingem vechile sisteme de moralitate şi de «umanitate» inventate de burghezie cu scopul de a oprima şi exploata «clasele inferioare». Moralitatea noastră nu are precedent, umanitatea noastră este absolută, căci ea se întemeiază pe un ideal nou: distrugerea oricărei forme de opresiune şi de violenţă. Pentru noi, totul este permis pentru că noi suntem primii din lume care au ridicat sabia nu pentru a oprima şi înrobi, ci pentru a elibera omenirea din lanţurile ei... Sânge? Să curgă sângele în valuri! Căci numai sângele poate colora o dată pentru totdeauna drapelul negru al burgheziei rapace în stindard roşu, drapel al Revoluţiei. Căci numai moartea definitivă a vechii lumi ne poate elibera o dată pentru totdeauna de revenirea şacalilor!” Aflăm că numeroşii cekişti erau recrutaţi adesea, după cum recunoşteau singuri numeroşi lideri bolşevici, dintre „elementele criminale şi degenerate din punct de vedere social ale societăţii”. Într-o scrisoare adresată la 22 martie 1919 lui Lenin, liderul bolşevic Gopner descria astfel activităţile Cekăi din Ekaterinoslavl: „în această organizaţie cangrenată de criminalitate, de violenţă şi de arbitrar, dominată de canalii şi de infractori de drept comun, oameni înarmaţi până în dinţi executau pe oricine nu le plăcea, percheziţionau, jefuiau, violau, luau prizonieri, vindeau bancnote false, cereau mită şi şantajau pe cei de la care extorcaseră această mită, şi îi eliberau apoi în schimbul unor sume de zece sau de douăzeci de ori mai mari.”

Arhivele Comitetului Central şi cele ale lui Feliks Dzerjinski conţin numeroase rapoarte ale responsabililor de partid sau ale inspectorilor poliţiei politice care descriau „degenerescenţa” Ceka-urilor locale „îmbătate de violenţă şi sânge”. Din documente, din procesele-verbale ale acestei structuri reiese că nu se ţinea cont de numărul execuţiilor. ,,N-avem niciodată timp să scriem procese-verbale.

De fapt, la ce ar servi ele, din moment ce exterminăm culacii şi clasa burghezilor?” se întreba un responsabil cekist. Ei erau tirani sângeroşi, necontrolaţi şi incontrolabili. În raportul secretarului regionale al partidului bolşevic din Iaroslavl, la 26 septembrie 1919, era notat: „Cekiştii jefuiesc şi arestează pe oricine. Ştiind nu vor fi pedepsiţi, au transformat sediul Ceka într-un imens bordel în care aduşi «burghezii». Beţia e generală. Cocaina este utilizată din belşug de către şefii mărunţi.” Pentru a impune ,,dictatura proletariatului, în logica exterminării intra exterminarea a mii de oameni. ,,Beţiile şi orgiile sunt cotidiene. Aproape toţi cekiştii consumă masiv cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai bine vederea zilnică a sângelui. Beţi de violenţă şi de sânge, cekiştii îşi fac datoria, dar sunt neîndoielnic elemente necontrolate care trebuie să fie supravegheate direct.”

La 28 şi 30 noiembrie 1920, Izvestia Comitetului Revoluţionar de la Sevastopol a publicat două liste de împuşcaţi: prima conţinea 1634 de nume, a doua 1202. Lenin a promis că se va ocupa de populaţia principalelor oraşe din Crimeea unde, credea că sute de mii de burghezi fugiseră, din întreaga Rusie. La 6 decembrie, Lenin a declarat că acolo trei sute de mii de burghezi, de care se ,,ocupa” el personal, considerându-le „izvor de viitoare speculă, de viitor spionaj, de ajutor dat în fel şi chip capitaliştilor. (Cartea neagra a comunismului, p. 104).

După intervenţia lui Lenin, populaţia a fost împărţită în trei categorii: de împuşcat; de trimis în concentrare; de cruţat. Mărturiile rarilor supravieţuitori, descriu Sevastopolul, unul dintre oraşele cel mai crunt lovite, „oraş de spânzuraţi”. „Toate garduri caselor, stâlpii de telegraf, vitrinele magazinelor erau acoperite de afişe pe care scria «Moartea trădătorilor». [...] Aceştia erau spânzuraţi pe străzi.”, este mărturia lui S. Melgounov.

Pacificarea. Keca şi-a propus „pacificarea” în mai multe regiuni din Ucraina, Siberia Occidentală, provinciile de pe Volga, Caucaz cel puţin până în a doua jumătate a anului 1922. Acest proces presupunea împuşcarea şi deportarea în lagărele de concentrare din nordul Rusiei, la Arhanghelsk şi la Holmogorî. Pentru a ne da seama de proporţiile acestui fenomen al pacificării, precizăm că în 1921, Ceka număra cam 105 000 de civili şi aproape 180 000 de militari încadraţi în diferitele trupe speciale, inclusiv grănicerii, lucrătorii de la căile ferate şi paznicii din lagăre, în 1925, efectivele scăzuseră la circa 26 000 de civili şi 63 000 de militari. La aceste cifre se adăugau aproximativ 30 000 de informatori, al căror număr din anul 1921 nu se cunoaşte, din cauza stării actuale a documentaţiei.

GPU – lichidarea contrarevoluţionarilor. Poliţia politică se ocupa de problemele legate de spionaj, banditism, falsificare a banilor şi „contrarevoluţie”, fiind singura care judeca aceste crime. Potrivit dării de seamă asupra activităţii GPU pe anul 1924, poliţia politică a realizat următoarele: ,,arestarea a 11 453 de „bandiţi”, dintre care 1 858 fuseseră executaţi pe loc; arestarea a 926 de străini; prevenirea unei „răscoale a albgardiştilor” în Crimeea (132 de persoane executate în cadrul acestei acţiuni); desfăşurarea a 81 de „operaţiuni” împotriva grupurilor anarhiste, soldate cu 266 de arestări; „lichidarea” a 14 organizaţii menşevice (540 de arestări), 6 organizaţii ale socialist-revoluţionarilor de dreapta (152 de arestări), 7 organizaţii ale socialist-revoluţionarilor de stânga (52 de arestări), 117 organizaţii „diferite ale intelectualităţii" (1360 de arestări), 24 de organizaţii „monarhiste” (1245 de arestări); punerea „sub supraveghere individuala” a 18 200 persoane „periculoase din punct de vedere social”; supravegherea a 15 501 de întreprinderi şi administraţii diverse; citirea a 5 078 174 de scrisori şi alte tipuri de corespondenţă.

Marea foamete - ,,ucrainofobia lui Stalin”. În 1932-1933 peste 6 milioane de oameni din Ucraina au murit din cauza foametei, conform lui A. Blum, Naître, vivre et mourir en URSS, 1917-1991, Pion, Paris, 1994, p. 99, apud Cartea neagra a comunismului, p. 151). Spre deosebire de foametea din 1921-1922, recunoscută de autorităţile sovietice, care au făcut apel la ajutorul internaţional, cea din 1932-1933 a fost întotdeauna negată de regim, care a acoperit cu ajutorul propagandei. Rapoartele GPU, precum şi cele ale diplomaţilor italieni în misiune la Harkov, menţionează cazuri de canibalism: fiecare noapte sunt adunate la Harkov cam 250 de cadavre ale celor morţi de foame ori de tifos.

S-a constatat că multora le lipsea ficatul, care le fusese scos o tăietură largă. Poliţia i-a prins până la urmă pe câţiva ,,măcelari”, aceştia au mărturisit că făcuseră din ficat umplutură pentru piroşti, pe care le vânduseră apoi la piaţă. În aprilie 1933, scriitorul Mihail Şolohov, aflat în trecere printr-un târg din Kuban, i-a scris lui Stalin două scrisori în care înfăţişa în amănunt cum autorităţile îi torturaseră pe colhoznici şi le luaseră ultimele rezerve, condamnându-i la foamete. Scriitorul îl informa despre metodele de exterminare a ţăranilor: ,,Metoda frigului... Colhoznicul este dezbrăcat la piele şi pus ,,la răcoare” într-un hambar. Uneori, colhoznicii erau puşi „la răcoare” cu zecile. Scriitorul îi cerea primului-secretar să aprobe un ajutor alimentar. Stalin îi răspunde lui Şolohov: ţăranii erau pedepsiţi tocmai pentru „greve şi sabotaj”, pentru că desfăşuraseră „un război de subminare a puterii sovietice, pe viaţă şi pe moarte.”

În vreme ce milioane de mureau de foame, guvernul sovietic exporta în străinătate, în 1933, optsprezece milioane de chintale de grâu, pentru „cerinţele industrializării”. Din punct de vedere geografic, „zona foamei” coincidea cu cea a împotrivirii rechiziţionărilor din 1918-1921 şi colectivizării din 1929-1930, cuprinzând întreaga Ucraina, o parte din regiunile cu cernoziom, câmpiile mănoase ale Donului, ale Kubanului şi ale Caucazului de Nord şi o marc parte din Kazahstan. Aproape patruzeci de milioane de persoane au suferit de foame ori de lipsuri alimentare. În regiunile cele mai afectate, precum satele din jurul Harkovului, rata mortalităţii a fost de zece ori mai marc decât media între ianuarie şi iunie 1933: 100 000 de decese în iunie 1933, faţă de 9 000 în iunie 1932. Harkovul a pierdut într-un an peste 120 000 de locuitori, Krasnodarul 40 000, Stavropolul 20 000.

Volumul urmăreşte prezentarea tuturor feţelor răului ideologiei comuniste: a mistificării, a propagandei, a înlăturării intelighenţiei, (numită ,,idioţi utili”), a ofensivei antireligioase din 1929-1930, a terorii din vremea lui Ejov, când, din ordinul lui Stalin, NKVD-ul numai în anii 1937 şi 1938, a arestat 1 575000 de persoane, din care 1345000 (adică 85,4%) au fost condamnate în cursul celor doi ani, iar 681 692 (adică 51% dintre persoanele condamnate în 1937-1938) au fost executate. La 1 ianuarie 1935, sistemul unificat al Gulagului număra peste 965 000 de deţinuţi, dintre care 725 000 în „lagărele de muncă”, iar 240 000 în „coloniile de muncă”. Sinteza autorilor în cifre, a diferitelor aspecte ale acestei represiuni, care, bineînţeles, nu se situează pe acelaşi plan: 6 milioane de morţi în urma foametei din 1932-1933, catastrofă generată în mod evident prin colectivizare forţată şi de însuşire cu forţa a recoltelor colhozurilor de către stat; 720 000 de execuţii, din care peste 680 000 numai în anii 1937-1938, în urma unor parodii de procese judecate de tribunale speciale ale GPU-NKVD; 300000 de decese înregistrate în lagăre între 1934 şi 1940; fără îndoială, prin extrapolare la anii 1930-1933, pentru care nu dispunem de date precise, aproximativ 400000 la nivelul întregului deceniu, fără a socoti numărul imposibil de verificat al persoanelor decedate între momentul arestării şi înregistrarea lor ca „intraţi” în evidenţele penitenciare; aproximativ 600 000 de decese înregistrate în rândul deportaţilor, „strămutărilor” şi „coloniştilor speciali”; aproximativ 2200000 de deportaţi, strămutaţi sau colonişti speciali; un număr cumulat de intrări în lagărele şi coloniile Gulagului de 7 milioane de persoane între 1934 şi 1941, cu date insuficiente şi nu îndeajuns de exacte pentru anii 1930-1933.

În cap. Faţa nevăzută a victoriei, cititorul află despre deportarea prizonierilor de război. Potrivit recensământului din 1939, în URSS trăiau 1427000 de nemţi, pe care Stalin i-a deportat. Aceşti colonişti au fost aduşi de Ecaterina a II-a, ea însăşi originară din Hesse. Alţi deportaţi în 1946, administraţia colonizărilor speciale a înregistrat 70 360 de calmuci, faţă de 92 000 deportaţi cu doi ani înainte. La 1 iulie 1944, 35 750 de familii de tătari, în total 151 424 de persoane, ajunseseră în Uzbekistan; după şase luni, la numărul de familii se mai adăugaseră 818, dar numărul de persoane scăzuse cu 16 000! Din cele 608 749 de persoane deportate din Caucaz, 146 892 erau decedate la 1 octombrie 1948, adică aproape o persoană din patru, şi doar 28 120 Isc născuseră în aceeaşi perioadă. Din cele 228 392 de persoane deportate din Crimeea, 44 887 decedaseră după patru ani, iar numărul naşterilor nu era decât de 6 564. (V. Zemskov, „Gulag”, p. 9, apud Cartea neagră, p. 210). La 29 mai 1944, cu câteva zile după încheierea operaţiunii de deportare a tătarilor din Crimeea, Beria i-a scris lui Stalin următoarele: „NKVD socoteşte raţională [sit] expulzarea din Crimeea a tuturor tătarilor, grecilor şi armenilor.” Primii erau învinuiţi că „în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii şi a produselor alimentare destinate armatei germane” şi „colaboraseră cu autorităţile militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roşii şi a partizanilor”. Patru zile mai târziu, la 2 iunie 1944, Stalin a semnat un decret al Comitetului de Stat al Apărării, prin care ordona „suplimentarea expulzării tătarilor din Crimeea cu expulzarea a 37 000 de bulgari, greci şi armeni”, complici ai nemţilor. După ce „curăţase” Crimeea de germani, tătari, bulgari, greci şi armeni, NKVD a hotărât să „purifice” frontierele Caucazului. Călăuzite de aceeaşi idee obsesivă a sacralizării frontierelor, operaţiunile, desfăşurate pe scară largă, nu erau altceva decât o prelungire firească, sub o formă mai sistematică, a acţiunilor „antispioni” din anii 1937-1938. Apogeul şi criza Gulagului. În anii 1948-1953, numărul coloniştilor speciali a crescut de la 2342000 la 2 753 000. La începutul anului 1949, guvernul sovietic a hotărât să grăbească procesul de sovietizare din ţările baltice şi sa „lichideze definitiv banditismul şi naţionalismul” în aceste republici anexate de curând. La 12 ianuarie. Consiliul de Miniştri a adoptat hotărârea „cu privire la expulzarea şi deportarea din RSS Lituaniană, din KSS Letonă şi din RSS Estona a chiaburilor şi a familiilor acestora, a familiilor de bandiţi şi de naţionalişti aflate în afara legii, a familiilor bandiţilor împuşcaţi in timpul ciocnirilor armate, condamnaţi sau amnistiaţi şi care continuă să desfăşoare o activitate duşmănoasă, precum şi a familiilor complicilor respectivilor bandiţi”.

 Operaţiunile de deportare au avut loc din martie până în mai 1949 şi au cuprins aproape 95 000 de persoane, care au fost deportate din ţările baltice în Siberia. Printre „elementele duşmănoase şi periculoase pentru orânduirea sovietică” se numărau, potrivit raportului trimis de Kruglov lui Stalin la 18 mai 1949, 27 084 de copii sub şaisprezece ani, 1785 de copii mici fără familie, 146 de invalizi şi 2 850 de „bătrâni neputincioşi” În septembrie 1951, în urma unor noi valuri de arestări, au fost deportaţi aproximativ 17 000 de aşa-zişi chiaburi din ţările baltice. Pentru perioada 1940-1953, numărul balticilor deportaţi este estimat la peste 200 000, din care aproximativ 120000 de lituanieni, 50000 de letoni şi puţin peste 30000 de estonieni” în total, 10% din populaţia adultă a ţărilor baltice se afla fie în deportare, fie în lagăre.

Cartea neagra a comunismului stabileşte un bilanţ aproximativ al morţilor, o sinteză, în cifre, a activităţii tiraniei roşii pe mapamond: URSS, 20 000 000 de morţi; China, 65 000 000; Vietnam, 1 000 000; Coreea de Nord, 2 000 000; Cambodgia, 2 000 000; Europa de Est, 1 000 000; America Latină, 150 000; Africa, 1 700 000; Afghanistan, 1 500 000; mişcarea comunistă internaţională 10 000; total 100 000 000 de morţi. După estimările istoricilor, în România, în perioada 1944-1964 au fost întemniţaţi între 1.000.000 şi 2.000.000 de oameni. Dintre ei, din cauza regimului de exterminare din închisori şi lagăre, au murit între 200.000 şi 500.000, numărul diferă de la un istoric la altul, mai ales dacă luăm în calcul și deportații în Siberia. Gheorghe Boldur-Lăţescu vorbeşte despre 600 000 de deţinuţi politici între 1948-1964, la care ar trebui adăugaţi, alţi circa 500 000 proveniţi din prizonierii români căzuţi în captivitate sovietică după 23 august 1944, din germanii deportaţi în ianuarie 1945 şi din „titoişti” şi deportaţi în Bărăgan. În volumul II, capitolul intitulat Crima împotriva fondului biologic al naţiunii, Gheorghe Boldur-Lăţescu afirmă că în 1964 au fost eliberaţi 50 de mii de deţinuţi. Cornel Nicoară susţine (în volumul Cu unanimitate de voturi (sentinţe politice adunate şi comentate de Marius Lupu, Cornel Nicoară şi Gheorghe Onişoru). Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997) că au fost 549 000 de condamnaţi în intervalul 1949-1960. Cicerone Ioniţoiu, în Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol. I, Bucureşti, 1995, scrie că au fost 200 000 de morţi în lagăre şi temniţe.

Documentele şi mărturiile dovedesc că teroarea a fost încă de la început una din dimensiunile fundamentale ale comunismului modern. Autorii Cărţii negre a comunismului ne amintesc despre mai multe tipuri de crime, comise din belşug: crime împotriva spiritului, crime împotriva culturii universale şi a culturilor naţionale. Sunt prezentate diversele mijloace de exterminare, care fac parte din esenţa fenomenului terorii: împuşcare, spânzurare, înecare, bătaie şi, în anumite împrejurări, gaze de luptă, otravă sau accident de automobil -, distrugerea prin înfometare - foametea provocată şi/sau neasistată -, deportarea - moartea în timpul transportului (mers pe jos sau în vagoane de marfă) sau la locurile de rezistenţă şi/sau de muncă forţată (epuizare, boală, foame, frig).

Cercetătorii care au investigat comunismul ne îndeamnă să cunoaştem aspectul malefic al acestui sistem pentru a nu repeta experienţa trecutului. Chiar dacă minciuna a triumfat, sub masca ,,Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”, acum avem toate documentele pentru a afla adevărata faţă a ,,dictaturii proletare”. Spre finalul capodoperei sale, Alexandr Soljeniţân se confesează că nu îşi pierduse speranţa că se va povesti despre ei, fiind convins că mai devreme ori mai târziu se va spune întregul adevăr despre tot ce s-a întâmplat în istorie. Dar părea că acest lucru nu se va întâmpla prea curând, ci după moartea celor mai mulţi dintre deţinuţi. ,,Cursul istoriei ne uimeşte întotdeauna, chiar şi pe cei mai clarvăzători, cu surprizele sale”, consideră Alexandr Soljeniţân, nu puteam să prevedem cum se va petrece”. Nu mulţi dintre condamnaţi au supravieţuit, şi mai puţini au izbutit să termine de scris memoriile detenţiei, prin care să arate faţa adevărată a comunismului. Germanii au pedepsit criminalii, iar ruşii nu. Autorul Arhipelagului Gulag se întreba: ,,Ce lecţie va putea să dea Rusia lumii?” şi ne îndemna să nu fim ,,generaţii de papă-lapte”, care mai întâi am îngăduit cu supuşenie să fim bătuţi cu milioanele, pe urmă i-am ocrotit cu grijă pe ucigaşi, să-şi trăiască fericiţi bătrâneţile. În prezent, arhivele sunt deschise şi accesibile, de aceea suntem optimişti că vom reuşi să scoatem adevărul la lumină. Îi lăsăm pe istorici să-şi facă datoria: să ne prezinte adevărul despre utopia secolului XX. S-au scris multe cărţi, unele la limita dintre istorie şi literatură, memorialistica, jurnalele abundă, mai ales, după 1989, fiind apanajul sincerităţii maxime a unor conştiinţe libere, care au cunoscut detenţia.

Aşadar, conceptul de comunism, existent de milenii, ca utopie, în secolul trecut a luat o turnură neaşteptată, neanticipată de creatorii lui. A fost o confuzie generalizată. „Ideea de bine” de agathon, acel principiu ultim de „ajungere acasă” a spiritului a însemnat, din cauza luptei de clasă, o desacralizare profundă, o dictatură a violenţei şi a răului. Societatea ideală s-a dovedit a fi una criminală, a genocidului. Până să asistăm la moartea unei utopii, secolul XX a fost marcat de cele mai sângeroase crime împotriva umanităţii.

Bibliografie

Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994.

Courtois, Stéphane, Werth, Nicolas, Panné, Jean-Louis, Paczkowski, A., Bartosek, K., Margolin, J.L., Cartea neagra a comunismului. Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, 1998. Soljeniţân, Alexandr, Arhipelagul Gulag (1918-1956). Încercare de investigaţie literară, traducere, note şi tabel cronologic de Nicolae Iliescu, postfaţă Al. Paleologu, Ed. Univers, Bucureşti, 1997.

SURGHIUNUL POPORULUI MEU

GÜNER AKMOLLA

Notă: Am urmărit timp de 25 de ani evenimentul cel mai tragic din istoria poporului meu, prin amploare și nedreaptă pedepsire; după 1990, am trăit alături de MARELE FIU, ALI OSMAN BEKMAMBET, reamintirea anilor 1933-1948, colectând bani de sprijin pentru cei reveniți din surghiun în Crimeea cea dargă nouă, celor de la 1.500 dar și de la 2015... Aici voi insera câteva păreri, câteva lacrimi, câteva amintiri dureroase... M-a interesat forța revenirii în PATRIE!

            Există în viață subiecte pe care le porți cu tine 10 ani, 20 de ani, 50 de ani, o viață. Așa este, pentru mine, acest subiect al PROCESULUI PATRIEI MELE, CRIMEEA.

            Despre surghiunul din 18 Mai 1944 s- a aflat oficial abia după 12 ani, prin Decretul din 28 aprilie 1956 al Înaltului Prezidiu Sovietic al URSS, art. 2. Poporul tătar crimeean a fost „iertat” la data de 5 septembrie 1967, dar nu i s-a permis revenirea în Patrie. În anul 1952 Lumea Liberă aflase despre surghiunul întregii populații tătare din peninsulă prin fuga din soviete a ofițerilor G. Tokaev  (oset) și Grigori Stepanovici Burlutski. Noi am aflat după 1980, prin apelurile scrise și verbale ale marelui fiu al tătarilor din Dobrogea, refugiat din 1942 în Turcia, Mustegep Ulkusal.

Statistici, eseuri, articole, poeme, filme, încearcă să mențină atenția neamului, sprijinul omenirii, să ceară pedepsirea urmașilor celor vinovați, să atribuie drepturi urmașilor celor deportați pe nedrept. Discuții, opinii, visuri... Omenirea liberă are, așa cred, nevoie de un popor și de un teritoriu de sacrificiu, aici, la gurile Dunării, aici în peninsula Crimeea... Suntem urmașii marilor hani, suntem de acord să fim sacrificați, numai IDEALUL să nu piară! CRIMEEA ÎN ANUL 2004, 2013, 2014, 2015, CARTE AFLATĂ ÎN LUCRU, pag. Electronică 3)

MITINGUL DIN ZIUA GENOCIDULUI

Ziua cea mai lungă! 18 Mai 1944, ziua cea mai neagră a istoriei tătarilor crimeeni!În zori am scris poezia „De ce-am venit” . Marșul, yuruș, trebuia să arate lumii că tătarii n-au murit, n-au uitat, n-au iertat! Din seara zilei de 17 Mai am aflat că diaspora este slabă: cineva? A zvonit că vor fi morți, arestări, ș.a. Cine ar fi avut interesul?

Eram 112 din România; majoritatea au venit cu autocare gratis, plătite din fondul uniunii, fapt care însă s-a „anunțat” printre ei cu o zi înainte, până atunci cerându-se 150 usd de persoană. Mai eram noi două, venite pe cont propriu, să stăm mai mult decât grupul  (noi am stat 8 zile, grupul a rămas numai 4 zile în Crimeea) și mai ales să stăm la Meryem Ozenbașlî, doctorița neurolog, fiica atât de reușită prin voință, inteligență și calitățile de lider ale tatălui ei, doctorul, omul politic, militantul național, Amet Ozenbașlî.

Dimineața zilei de 18 Mai 2004 , dimineața zilei în care se scurseseră 60 de ani de la surghiunul stalinist din 1944 se prevestea capricioasă: nori, aer răcoros, vânt mai puternic. De aceea ne-a spus zâmbind Eldar că „tații noștri nu lăsau din cap căciulile și nu dădeau jos din spate vesta, oricât de frumoase ar fi fost verile Crimeii”... Am pornit cu maxi-taxiul la locul de întâlnire de pe calea Marina-Yalta, unde deja se începuse mitingul sub conducerea poetului Șakir Selim și a doamnei membre din Parlamentul Tătar Emine Avamilova. Cei doi organizau cuvântările asigurând spațiu mai mare supraviețuitorilor surghiunului, care, mai multe femei (bărbații supraviețuitori se pot număra cu degetele unei mâini) vorbeau, povesteau și plângeau! Scenele cumplite pe care le retrăiau se revărsau în lacrimile fierbinți ale suferinței reale, în care neputința umană apasă mai greu decât orice. La propunerea doctoriței Meriyem Ozenbașlî am acceptat să vorbesc în numele tătarilor dobrogeni și bine am făcut, căci am impresionat adunarea în mod plăcut, mai îndulcind, dacă putem zice așa, amărăciunea acestei zile de doliu național. Rețin că am spus: Noi suntem nepoțiicelor care au plecat acum 150 de ani de aici (străbunicii mei din partea tatălui erau din Akmescit) nemaiputând îndura opresiunea rusă, dar nu v-am uitat niciodată. Am plâns cu voi la surghiun, însoțindu-vă pe drumul groazei. Am venit să vă aducem salutul celor care n-au putut veni, al celor care au murit fără să vadă Patria dar jertfindu-se eroic pentru ea. Am venit să vă spunem că nu sunteți singuri, că inima noastră bate alături de mult încercata voastră inimă. Am venit să ne unim brațele, să ne rugăm și să plângem împreună, să sperăm și să nu mai permitem alt genocid.” Au mai vorbit Primul ministru al Ucrainei, istoricul rus Vazgrinin, care, tot scriind adevărul istoric ce constituie document științific în favoarea tătarilor crimeeni, și-a atras ura celor aflați la puterea Moscovei și a fost destituit. De aceea el trăia în Crimeea pe care o iubea ca om, nu ca rus, nici ca tătar, doar ca OM și era întreținut de soția sa. Cerul era când întunecat ca inimile celor care acum 60 de ani își părăseau vetrele strămoșești goniți cu pușca soldatului rus, când se mai lumina prevestind zilele de azi ale unei democrații în formare. Apoi a plouat. Mulțimea a fost străbătută de o voce:

- Și-atunci a plouat... așa ne povesteau ai noștri! A plouat și atunci!

Altă voce ne-a ajuns la ureche:

- În fiecare an, de 18 Mai, plouă! (în 2009, , 2011, 2013 n-a plouat). Da, plouă în fiecare an de ziua pomenirii genocidului, plouă... iar atunci, în 1944 a plouat cu furie, aruncând cerul peste pământul însângerat. O femeie de aproximativ 70 de ani a trecut spre cei din față, traversând încet rândurile aflate în mersul disciplinei naționale tătare, spunând:

- Mama îmi povestea că atunci, la Akmescit, a plouat, a plouat... Apoi, cuminte și resemnată, a intrat în rând.

Grupul nostru, întrunit pe malul fluviului istoric Salğır (i-am închinat un poem tot istoric în vizita din 15 aprilie 2010, au fost ani când am vizitat Patria și de 3 ori; evoc sec. al XVI-lea când graiul tătar răsuna liber, acum trec tătari vorbind în rusă; redau ultima strofă, traducând din rev. EMEL nr. 27, iulie 2010, an 80, pag. 4: „Am închis istoria pe malul fluviului Salgîr / Nu mi-am văzut neamul lacrima s-o șterg / Stingheră stau pe țărmul apei și mă mir / Sfârșitul veacurilor oamenii se rătăcesc și merg”), cuprindea pe puțin 500 de oameni, numai noi depășeam o sută. Veneau purtând pancartele cu însemnele localităților: Drumul Yalta, Yalta, Alușta, iar noi ne ștergeam zâmbind lacrimile și gândind :„ avem dreptul la miting!” Noi suntem norocoșii; ei, tații și mamele, s-ar bucura mult văzându-ne uniți, neînfricați, sub fâlfâirea drapelului albastru național, văzându-ne cu pancartele scrise în tătară și în rusă:

            Să ni se recunoască drepturile în Patrie! (n.n. nici azi, în 2014 nu s-au recunoscut)

Vrem pământul nostru! Să trăim liberi pe pământul în care liberi au trăit strămoșii noștri! Vrem Patria! Vrem să nu mai fie genocid! Vrem recunoașterea limbii noastre materne, a limbii tătare crimeene!

Am aflat că privitorii de pe străzi și de prin balcoane sunt tot tătari. Am aflat că toți cei care nu sunt tătari, în ziua aceasta nu ies pe străzi... Oamenii de ordine, tătari și ei, nu prea aveau e lucru. Toți erau cuminți, tăcuți, disciplinați, pășeau cu grija de a mu strica ordinea rândului, frumusețea mitingului... Vârsta noastră se afla între 8 și 80 de ani. Mărșăluiam tăcuți, din când în când ștergându-ne ochii... căci lacrimile nu se pot opri la comandă. Am așteptat înainte de a ne apropia de Piața Lenin  (acolo tronează bolșevicul ca la el acasă de 87 de ani!) ca să se scurgă convoiul venit din zona estică a orașului Akmescit, cum spun tătarii, Simferopolul, cum spun ceilalți ! Nu m-am putut abține, la un moment dat m-am dus la un bărbat blond care ținea steagul nostru național și i-am spus:

- Eu sunt venită din România special pentru miting. Te rog să-mi împrumuți câteva minute steagul tău cel scump. Gândindu-mă la mama, la tata, la bunica, la bunicul, la toți cei trecuți în eternitate fără să vadă măcar Patria sub ocupație, acolo, în Dobrogea, doar este pământul făgăduinței, deci, gândindu-mă la ei, cei nefericiți în comparație cu marea mea fericire de a flutura, deși oficial nu este legiferat, acest drapel atât de însângerat și atât de eroic, am mers în convoi!

M-a admirat Suyum și m-a proiectat în aparatul ei foto! În jurul meu erau ai mei, frați mai tineri sau mai vârstnici, cu același zâmbet dureros!Toți cei care se puteau ține pe propriile picioare, au venit la miting. Este simbolul păsării Phoenix, este semnul existenței.

            Noi, cei din coloane, cei de după pancarte și lozinci, tăceam și tăcerea noastră spune că”nu ne speriem, că nu murim, că nu uităm și că nu iertăm! Drepți, cu ochii scrutând cerul, care se înseninase, tăceam spunând: am plecat, am murit, am reînviat, ne-am întors, existăm, cerem Dreptate! La intrarea în Piața Lenin am văzut un convoi de polițiști adunați la intrarea unui sediu de-al lor. Aș fi vrut să simt că vinovatul regretă, că se rușinează, că își cere scuz... dar, dar nu am simțit decât vuietul surd al pașilor celor care tăcuți și demni aminteau lumii civilizate genocidul din 18 Mai 1944!

Nu a fost un surghiun ca cel din țările baltice sau din alte zone împotriva altor neamuri. În timp ce tinerii erau în armata roșie sau în pădurile partizanilor ruși, sau pilotau avioanele ce bombardau pe nemți, copiii, bunicile, bunicii împovărați sub bărbile albe, erau aruncați pe scânduri. Atunci, în 18 mai 1944, nu a mai rămas nici un tătar crimeean în patria lui, Crimeea! Așa a fost ordinul! În Piața Lenin s-au ținut cuvântări: muftiul Crimeii, Emrah efendi a început cu o rugăciune, cerându-ne să repetăm „amin” după el. Răsuna văzduhul și vocile se revărsau din piață în cele 6 străzi laterale... cred că eram peste 50.000 de oameni, poate chiar 60.000, 70.000. În zilele anterioare, în alte centre mari s-au desfășurat mitinguri: Yalta, Sudak, Kerci, Bahcisaray. Impresionant a fost liderul Mustafa Gemil Kîrîmoglu când a spus cu vocea lui tăioasă dar plăcută:

În timp ce alte popoare sărbătoresc în bucurie ziua națională ca o zi a independenței, a victoriei, a întemeierii statului de drept, noi, tătarii crimeeni ne adunăm laolaltă în cea mai întunecată zi a istoriei noastre, în ziua genocidului! Ne aflăm împreună în această zi de 18 mai 1944- azi 2004, pentru a nu uita tragedia națională, pentru a duce mai departe procesul nostru de Patrie, până la dobândirea unui stat dependent de Ucraina ”... (n.n. Cei 10 ani care au trecut demostrează o altă la fel de tristă realitate).

            Apoi au continuat cuvântările înalților oficiali, reprezentanți ai Republicii Crimeea, ai Ucrainei, care, deși vorbeau în limba rusă sau în limba ucraineană, mi s-a tradus că spuneau „tătarii sunt cei mai vechi locuitori stabiliți în peninsula Crimeea, precum și cei care au întemeiat aici, pe aceste pământuri o civilizație puternică, ca atare, dreptul de fapt le aparține lor, tătarilor și noi regretăm genocidul din 18 mai 1944, ne este rușine de tot ce s-a întâmplat, de toată suferința pe care ați îndurat-o și noi îi iubim pe tătarii crimeeni!”(op. cit. reluare în lucru, pag electronică pag. 16)

În lista întocmită de mine, numărul deținuților politic, a atins cifra 131, printre ei aflându-se și aceia care nu s-au afirmat ca naționaliști crimeeni, cifra acestora din urmă fiind de peste 50. Calculând, un număr de 51 de persoane condamnate aparțin numai liniei naționaliste tătare crimeene, ei dedicându-se Procesului Patriei Crimeea, vină pentru care au fost omorâți, condamnați la ani grei de temniță.

De fapt, cifra este 52, incluzându-l pe lider, pe Negip Hagi Fazîl, al cărui nume nu apare în documente ca omorît în timpul anchetei. În anul 2006 EL a devenit EOU Național al tututor tătarilor, iar în anul 2009, la Congresul Mondial al Tătarilor, la Akmescit // Simferopol, în Crimeea, EL a fost votat și acceptat în acest sens. Recursul în cauză, repetarea judecării procesului, aduc următoarele schimbări datate 04.11.1953, no. 1190: Mustafa Amet primește reducere de la 10 ani la 3 ani; Salya Mendu Memet, are o reducere de la 5 ani la 3 ani. Semnătura aparține lui Petrescu Alexandru, maior- general și președinte al complexului de judecată. 26 de familii sunt ale celor arestați și cu averea confiscată, cifra ajungând ca persoane la 32.

După cum cred, numărul poate fi mai mare, nu mai mic, pentru că eu n-am putut intervieva județul Tulcea, mi-am folosit doar „amintirile” propriei copilării... Documentele poliției se opresc aici. În cărțile pe care le-am editat, urmărind amintirile urmașilor deținuților politic, am încercat, în limite admise, să adun date reale și să le unesc cu prezentările din documente, redând cu maximum de autenticitate pagina aceasta sângeroasă din istoria noastră, o parte din ceea ce a distrus în timp de două generații era comunistă!

Epoca a durat timp de 47 de ani, prelungindu-se cu zvârcoliri amenințătoare până azi, până în anul de grație 2013, asemănându-se în mare cu acele basme „fără de sfârșit” ale copilăriei noastre, dureri, nedreptăți, asupriri manifestându-se azi ca și atunci!Cei care n-au încăput în cărți, deoarece cărțile s-au tipărit cu propriile mijloace, reduse  (cartea nu se cumpără, nu se citește), au avut spațiul necesar în revista noastră EMEL / IDEAL. Aceste articole-studii pot oricând fi citate: În Războiul contra Comunismului, I,II ; Revista Emel și Procesul Patriei Crimeea; Eroi știuți și neștiuți în războiul dus împotriva comunismului și asuprirea culturală; Marii Noștri Înaintași; Demnitatea doamnelor tătare crimeene în închisorile comuniste; Evocările D-lui Șefkadin Reșid; Identitate și Dorul de Patrie; ș.a. Aproape în toate numerele revistei bilingve  (în tătara crimeeană sau în turcă și în română), am publicat aceste studii cu documentarea necesară, faptul în sine continuându-se.

Acești „pedepsiți” ai ideii de Patrie / Crimeea, chiar și după eliberare, au suferit laolaltă cu copiii lor, sărăcia, nedreptatea, marginalizarea. Era și atunci o problemă grea găsirea unui loc de muncă, fără un loc de muncă nu aveai pâinea cea de toate zilele; preoții noștri, hogii, abia după 5-6 ani de executări ale muncii necalificate, unii niciodată, au putut să se întoarcă la slujba de dinaintea arestării... ani în care unii și-au pierdut și familiile... Ei s-au eliberat din închisoare semnând „actul de încredere și devotament pentru orânduirea comunistă”. Din când în când, periodic, ei erau „invitați”la poliție pentru a răspunde de „faptele” lor! Cea mai mare spaimă era generată de amenințarea: „Spune, dacă nu ne spui, copilul tău va fi adus aici”!

Moarte pentru Patrie, închisoare pentru ideea de Patrie, nevăzută Patrie, nedreptatea veșnică la care au fost supuși ei, familiile, copiii lor, lipsa oricărei speranțe, neîncrederea în ziua de azi când există libertatea de expresie, iată un sumar al personalității acestor intelectuali tătari. Participând adesea la conferințele organizate de intelectualitatea română, spunând că „acești oameni erau patrioți ai unei patrii nevăzute, necunoscute decât din relatările moșilor lor”, eu am simțit un suflu de demnitate! Poetul nostru național, Memet Niyazi, scrie prin anii 1915 în revista sa numită„Școală și Familie” (în Crimeea s-a interpretat cu sensul de Școală și societate”) că, întru-un sat oarecare de tătari, din Dobrogea, cineva aduce un ziar scris în română. Nimeni, nici hogea, nici învățătorul, nici elevul de seminar, n-a putut citi ! Simțind noi abia azi greul scurgerii timpului, noi putem da replica: în anii 2000, ziarul scris în tătara crimeeană ajunge în același sat și nimeni, absolut nimeni, nu-l poate citi ! Spus-au strămoșii:„ dacă vrei pieirea unui popor, ia-i limba!”

Dacă vom putea oferi și descoperi tinerilor noștri istoria noastră, datele ei cruciale, ei necitind-o nici în tătară nici în română, ar însemna că noi suntem copiii cei dintâi ai acestor pământuri! Începând cu avarii, ajungând la cumani și pecenegi, definim 300 de ani de istorie cu influențe evidente, care a așezat temelia istoriei de azi a țărmului maritim, a limbii pe aici vorbite azi, ne vom cunoaște pe noi înșine ca neam civilizator și vom răspunde bucuroși alăturându-ne lui Ulkusal din citatul din celebra sa operă„Amintiri” redând imaginea unui occident ce ne consideră și azi barbari și sălbatici!

În anul 1947 foametea a zguduit țara, în timp ce Dobrogea n-a cunoscut drama și aici au venit oameni din toate colțurile țării, strămoșii noștri putându-și dovedi omenia.  (așa cum am redat în romanul bilingv în 2 vol. „Tătarii” //„Tatarlar”. În sânul comunității noastre cei care își desăvârșiseră studiile se numărau cu degetele ambilor mâini într-un sat, mulți fiind absolvenți ai seminarului, puțini continuându-și studiile în Egipt sau în Turcia și revenind aici, în Dobrogea română.

Acomodându-se vieții de acolo, mulți nu s-au mai întors, iar sub comuniști, aceste drumuri au fost închise în totalitate. Provenind dintr-o familie de intelectuali naționaliști, după 1990 am putut să scriu, pentru prima dată spărgând gheața, în presa națională română, nu numai în cea dobrogeană, ca „Adevărul” despre odiseea lui Celebi Gihan, sau despre condamnații noștri politic, dând lista primului lot!Semnând asemenea articole, mă gândesc : oricum noi suntem puțini, noi suntem în derivă, noi ne-am rătăcit în mijlocul creștinătății.

Numai alăturându-ne culturii lor putem noi străbate peste graniță, putem noi să ne păstrăm și să ne facem cunoscută identitatea! Cărțile traduse, cărțile bilingve, simpozioanele la care am participat simțindu-mă onorată eu și istoria poporului meu, cuvintele rostite în cadrul întâlnirilor cu membrii Uniunii Scriitorilor din România, deși puține și doar prin coperți arătate prezenței, au putut doar să deschidă o cale a cunoașterii valorii neamului din care m-am format, însușindu-mi peste fondul național tătar crimeean și valori ale culturii române!Firește, munca mea de peste 20 de ani, de peste 10 ani la lucrările internaționale Experiment Pitești, ori la Centrul Județean Constanța de cultivare a tradiției, prin luări de cuvânt sau prin articole publicate în revista „Datina”, la TV, au însemnat o reușită în așezarea la locul cuvenit a civilizației strămoșești, exemplific prin celebre cuvinte „doamnă, dv. o să ne faceți să-i iubim pe tătari” spuse de un prof. conf. din București, care îmi ascultase dizertația cu tema „Familia și educația”.

De fapt, eu mi-am găsit această cale după ”interzicerea” venită din partea uniunii tătare de a fi publicată vreuna din cărțile scrise de mine... mâna întinsă de inteligența română ocrotindu-mi opera, deși adeseori sufeream și mă rușinam de comportamentul neamului meu. Dar situația aceasta a însemnat succes. Așa îmi amintesc de acel anunț fără de sfârșit publicat în ziarele constănțene sub semnătura uniunii tătare precum că „intelectualii” să se adune pentru a crea alfabetul limbii noastre?! Noi n-am mai scris? De unde venea ignoranța ce rușina un popor și o civilizație deja cunoscută în istoria omenirii (românii îmi spuneqau „dar dv. aveți scriere, aveți literatură...) Noi suntem poporul care am folosit de-alungul timpului cinci alfabete, îmbogățind astfel cultura universală?! Care„ moscovit” sau care plimbăreț prin Kazan / Tataristan, caută în 1995 „alfabet” pentru al său popor - milenar purtător de cultură?!

Abordând calea aceasta, cel mai important eveniment era cunoașterea istoriei noastre crimeene. De unde am venit noi, de ce am venit noi pe aceste teritorii aparținând imperiului otoman, cândva pașalâc turcesc; civilizația întemeiată în zona întinsă a peninsulei crimeene trebuia cunoscută, trebuia făcută cunoscută, sau, într-o exprimare poetică, ”ața trebuia legată de locul în care s-a rupt”! Prima cerință era cunoașterea culturii și a civilizației noastre, a limbii noastre materne, de aceea m-am străduit să exprim aici, în România, ceea ce știam despre Crimeea și din demnitatea izvorâtă din această cunoaștere și recunoaștere, poporului meu să-i ofer cunoașterea Patriei și redeșteptarea conștiinței naționale. N-a fost ușor. În revista EMEL nr. 13 din Ianuarie 2007 an *76 am publicat studiul „Probleme Naționale și Procesul Patriei” pag. 31-36 întâmpin cu emoție un asemenea caz și deschid seria propunerilor: artiștii, poeții, alți intelectuali, precum cei din grupul PROMETEU, au fost considerați „vocile epocii” și au învins tendința de a uita a istoriei.

În România celor 47 de ani de comunism se configurează două situații:

a)      cei care n-au trăit în sistem, nu pot înțelege situația

b)      deși au trecut 20 de ani de la „revoluția” noastră, sistemul nu s-a schimbat.

-          în anii 1930 se redeșteaptă conștiința națională, Mustegep Ulkusal lansează Procesul Eliberării Crimeii, vorbind despre destrămarea Uniunii Sovietice.

-          în anul1917, apoi în anul 1941 se actualizează ideea reîntoarcerii în Patrie, tătarii din Dobrogea aderând la ea. Ca soldați voluntari pentru eliberarea Crimeii tătare s-au înscris 28.000 în 1917, un număr rușinos de mic, în 1941... - organizații naționale, ziare, cărți, conferințe, revista EMEL, există și azi: 1930-2015; s-a dovedit că suntem fiii aceluiași popor, noi, cei din Dobrogea, în 1943 și în anii ce au urmat, până azi ; s-au dovedit îndatorați neamului lor din Crimeea / Qîrîm!

-          închisorile, asupririle, surghiunurile, ne-au unit; - anul 1990 a deschis calea inițiativei, în acest sens pasul făcându-se.

-          Procesul Patriei, proces național, are datoria de a se desfășura până la victorie. - un popor care a dat eroi ai libertății, nu poate să dispară. - printre cei peste 1.500.000 de condamnați politic ai României se află și tătarii noștri: 130! „Mankurții epocii comuniste” se intitulează unul din articolele mele (în EMEL, nr.20, iulie 2008, *an 78), articol pregătit pentru simpozionul de la Pitești, acolo am prezentat lista cu principiile național-patriotice*tătare; ca subtitluri redau - tragedia din Crimeea (18 mai 1944) este legată de atrocitățile din România comunistă term. mankurt se potrivește „spălării de creiere” al erei comuniste popoarelor tătare de oriunde li s-a interzis „dorul de Crimeea” armata roșie a adus în România în 1945 „mankurtismul”.

Nu se cunoaște numărul celor care s-au opus mankurtismului comunist, nici în Crimeea nici în România: mama Nayman și Sabriye Eregepova sau Salya Mendu, Sultan Fazîl? mankurții creați de comuniști aveau o psihologie a lor: să se înalțe ierarhic, chiar și peste cadavre; brutali, respingători; comportament inuman; paranoia; ură; aroganță; ș.cl.

Tătarii crimeeni și renașterea modernă

REINTOARCEREA DIN SURGHIUN ÎN PATRIE

În anul 1989 poetul Șakir Selim scria.... în 2014, în 2015, oare cine și ce va scrie?

Aeroportul din Aqmescit

De avioane s-a umplut

Unii căciulă au, alții pălărie

Ori n-au nimic, ori fesuri poartă

Cine sunt oamenii aceștia

Voinicul blond se întreba

Ei sunt tătarii crimeeni

Din groaznicul surghiun revin

De ce oare, acești oameni

Cum coboară pe pământ

Se înclină și se culcă

Sărutând pământul sfânt?

Dar într-o zi, istoria lumii

Din rătăciri se va trezi,

Deasupra capetelor noastre

Se văd luminile albastre!

(Șakir Selim, vol. Gânduri, Aqmescit Tavria/ Crimeea, 1996, pag. 42-44)

Realitatea anilor 1956 din soviete mi-a fost relatată de către un istoric tătar recent reîntors din surghiunul stalinist din Uzbekistan: din 1783, data abdicării forțate a ultimului han tătar, Șahinghiray, a existat, evidențiindu-se sau retrăgându-se, rezistența numită MILLI FIRKA sau HAREKET. Se poate traduce simplu MIȘCAREA NAȚIONALĂ dar implică sensuri precum ACȚIUNE, LUPTĂ.

În acel an de după moartea lui Stalin, 1956, în Uzbekistan această rezistență se afirmă, în subteran, ocrotindu-i pe tineri. Era anul când se desființase DOMICILIUL FORȚAT, era anul iertării multor popoare surghiunite, înafară de tătarii crimeeni, nemții de pe Volga, turcii meskeți  (turcmeni din zona de graniță a Georgiei).

Astfel, cecenii, ingușii, karaceaii, kalmucii, bulgarii, armenii, balkarii, kurzii (deci, popoare caucaziene), au primit dreptul revenirii în locurile lor de baștină. Mișcarea Națională a revenirii  (în Crimeea, spre deosebire de alte zone nu mai rămăsese niciun tătar; în august 2009, participând la Ziua Popoarelor Băștinașe din Aqmescit/ Simferopol am cunoscut tătari nohay din Daghestan, care mi-au mărturisit că ei au fost aduși în vara anului 1944 în Crimeea, dar , despre surghiun au aflat după 1996!) în patrie s-a revigorat începând cu acest an 1956, având fruntași de o mare noblețe spirituală: Geppar Akimov a fost prezentat de noi în revista EMEL /IDEAL cu poezia omagială scrisă de Server Bekir, în nr. 24 /oct. 2009, pag. 20/21; Iuri Osmanov Bekirovici, tatăl acestuia, Bekir aga a fost primul partizan în anii 1941-1944, germanii au oferit 100.000 mărci pentru capul lui dar niciun tătar nu l-a trădat; (EMEL, nr. 42, cop.) Urmează lideri-scriitori, Seytomer Emin, Yusuf Bolat, Șamil Alyadin; secretarul de partid din Yalta, Mustafa Selimov. Roland Kadâiev, din Samarkand lider care a murit „de cancer” tot în 1991! Mustafa Gemil Kîrîmoglu, lider și azi. Seydamet Memetov, lider în Moscova, activ până de curând. Existau trei grupe de partizani tătari crimeeni, dintre comisarii lor s-au ales liderii acestei reveniri în patrie.

Partizanii se denumeau cenubi – de sud, șimali – de nord și kundoğan pentru grupul de răsărit. De ex, Selimov fusese comisarul grupului cenubi, ca și Refat Mustafaev. Toți partizanii erau luptători împotriva germanilor. Eroilor tătari din luptele din jurul Berlin-ului li s-au alăturat eroii din luptele cu japonezii, dar, fără deosebire, au fost aduși cu toții în surghiunul tuturora, în Uzbekistan. Ofițerii de rang superior cunoșteau legile, pedepsele, nu aveau de ce să se teamă și astfel au început lupta pentru revenirea tătarilor în patria lor.

Acțiunea a început prin memorii trimise conducătorilor din Uzbekistan. Aceștia au motivat prin inexistența de pământ liber în Crimeea. Realitatea era granița maritimă deschisă a țării spre Turcia. În ciuda afirmațiilor despre colaborarea cu nemții, există însă liste cu ofițeri, soldați care au luptat pe frontul antihitlerist. Cei cu adevărat vinovați de colaboraționism cu ocupantul, fuseseră deja pedepsiți de armata roșie cu câte 25 de ani de închisoare. Conducătorii sovietici uzbeci au trimis la Moscova memoriile, cu rugămintea rezolvării. În perioada 1950-1960 au fost trimise la Moscova mii de cereri. Răspunsurile n-au venit nici în 1965. De aceea s-a declanșat o puternică rezistență în 1969, memoriile fiind prezentate de grupe de oameni ce pichetau sediile Comitetelor Centrale de la ora 9,00 dimineața la ora 6,00 seara. Toată presa era înștiințată de cererea tătarilor crimeeni. Acțiunea a mai avut o valoare, tinerii nu știau ce se întâmplase, mitingurile și inscripțiile au devenit o școală a revendicărilor. Procesul s-a desfășurat fără oprire timp de 30 de ani! A fost perioada de pregătire pentru tinerii care s-au alăturat în forță ideii de repatriere! În 1969 (nu dau numele celui care mi-a făcut destăinuirea, este în viață, are urmași) deja acțiunile erau puternice și active.

În orașul uzbek Begovat liderul Geppar Akimov era redactor la ziarul Qîzîl Qîrîm // Crimeea Roșie, înainte de surghiun a fost profesor în satul tătar de lângă Aqmescit, Totaykoy. La cerința mea de redactor al revistei EMEL //IDEAL, dl. A și-a amintit că tătarii din surghiun au organizat echipe cu luptători patrioți cu începere din anul 1966, care s-au dus la Moscova în perioada concediului de odihnă pentru a cere dreptul poporului de a se întoarce în patrie. Banii erau strânși din popor. „De câteva ori am fost atenționat de KGB să renunț, dar, nerenunțând, am fost arestat; populația s-a adunat între orele 10,00 dimineața și 12,00 noaptea în fața miliției și în mitingul ad-hoc s-au strigat lozinci precum eliberați oamenii nevinovați. Totuși, timp de 3 luni am fost în arest la Tașkent, toți cei 7 luptători tătari am fost judecați împreună, cu promisiunea că nu vom mai scrie manifeste de repatriere; am fost eliberați primind pedeapsa de a munci în folosul statului, fără plată. La 28 de ani, deși eram inginer, fusesem director de uzină, am săpat pământul uzbecilor. După executarea pedepsei, am putut să revin la Fergana, în Uzbekistan. ” Ca învățător, apoi ca profesor, ca ziarist,el a muncit neobosit pentru poporul său.

Înainte de 1917, bunicul lui, om respectat în satul Gaspra, era în slujba țarului, în copilărie devenind tolstenki(voinic, gras), cel neînvins. Numele de Asan Tolstoi al bunicului său provine de la scriitorul rus, în conacul căruia din Panina muncea și el. Dl A și-a concluzionat experiența de viață cu celebrele cuvinte ale lui Geppar Aga: de vei obține stelele cerului, dacă numele tău este de tătar crimeean, bine nu-ți vor oferi cei ce te conduc. Revenind din trecutul familiei mult încercate, a continuat...

„În anul 1980, domnii C. Akimov, Osman Ebasanov, cu cele 3 doamne naționaliste, Sabriye Seyitcelilova, Lenara, Safiye Șemsedinova, mi- au adresat rugămintea să scriu o scurtă prezentare a istorie noastre. Rețin cuvintele liderului Geppar Akimov (n.n. terminațiile ov, ev aparțin rusificării) : De mulți ani ne luptăm pentru a obține dreptul reîntoarcerii în Crimeea, dar nimeni nu ne spune când vom reuși. De aceea, noua generație trebuie să cunoască jertfa poporului nostru în timpul războiului antifascist. Ei se pot mândri cu faptele noastre.

„Riscul era mare. Nopțile, duminicile, erau dăruite cauzei. Părinții nu știau ce facem noi. Când am predat caietul dl. Geppar m-a întrebat:

- Vrei să te semnezi ca autor? Te opui dacă semnăm cu alte nume?

Nu m-am opus, doar am cerut înapoierea manuscrisului. Acest studiu s-a tipărit în Crimeea, după 19 ani, odată cu monumentalul volum al poetului Idris Asanin (1999). Într-adevăr, lucrarea dedicată surghiunului ce se dorea mormântul neamului, este o operă monumentală, clasică, unică. În ea se află peste 40 de nume aparținând luptătorilor noștri. Semnătura era a înaintașilor: Geppar Akimov, Mustafa Selimov, Refat Mustafaev, Abdureim Reșidov  (erou al URSS), Osman Ebasanov. Ei n-au fost pedepsiți de către guvern, erau eroi antifasciști”.

             Poetul Idris Asanin ne este cunoscut și el prin revista EMEL/IDEAL nr. 22, aprilie 2009, an 79, p.1). Însemnările liderului care s-a dedicat salvării poporului din surghiun cuprind câteva idei importante. Cităm: În anii 1955-1956 poporul a început să-și revendice trecutul istoric, patria strămoșească, civilizația, tradiția, moștenirea străbunilor; se cerea o luptă a forțelor inegale, pe viață și pe moarte. Ajungând la anii 1957-1958 -1960, dorința a devenit crez național general,în ciuda opoziției guvernamentale, lupta noastră a devenit o forță care și-a revendicat dreptul la existență. Lozinca noastră este:MOARTE SAU PATRIE. În 1979 Geppar Aga câștigase respectul tuturor. Memoriul întocmit de el și gruparea lui a fost semnat de:MEMBRII ȘI VETERANII MIȘCĂRII NAȚIONALE TĂTARE CRIMEENE: Seytyaya Bilyalov, Izet Hayrov, Adil Seyitbekirov, Pevat Ak.

Alte personalități erau cunoscute și respectate de popor:Amethan Sultan, Eșref Șemizade, Bekir Osmanov, Yuri Osmanov  (fotografia lui, ucis de necunoscuți se află pe coperta revistei EMEL nr. 42, Fatma Yazîgieva, Zekiye Çapoçakçı, Amet Umerov, Osman Pilyalov, Suleyman Veliyev.

ALI AMETOV (1915-1986) polkovnik, membru marcant al Milli Fîrka // Acțiunea (Mișcarea Națională Tătară), medic și ofițer în armata roșie, aflându-se la o activitate cu ofițerii ruși, declară: cred că proporția de 46% a celor morți în surghiun nu este reală; numărul lor trebuie să fie mult mai mare. Apoi a relatat:Dau ca exemplu familia mea. Tata, mama, bunica și cei șase frați, în anul 1941, la venirea armatei germane în localitatea OR, au fost evacuați din Kerci În ziua de 12 aprilie 1944 au revenit în patria noastră Crimeea. La data de 18 mai 1944 au fost surghiuniți laolaltă cu întreaga populație tătară din peninsulă. În primele zile ale surghiunului, în raionul Bekabad au murit cu toții, răpuși de foame și de boli. Abia astfel să se calculeze procentul celor decedați!

RIZA ASANOV, veteran al Mișcării Naționale, evocă pentru cititorii revistei noastre o întâmplare din anul 1967 în orașul Yangül. Milițienii l-au omorât prin împușcare pe liderul tătar al Mișcării, Femi Aliev, Idris Asanin i-a publicat fotografia de la înmormântare, fiicele, Aișe și Alime aducând argumente. Am apreciat cele 3 tomuri ale poetului Idris Asanin din Bahcesaray. Erau scrise în tătară dar în alfabet rus. Regret că n-am adus volumele aici, plecările mele, zece la număr, erau de una singură bagajul îmi crea probleme, dar, numai bănuiala ultimelor evenimente m-ar fi determinat să car orice greutate. Primul volum cuprindea 74 de nume de autori și de martori ai tragicelor evenimente; vol. al II-lea avea 87 de nume iar al III-lea volum înscria 71 de nume. Totalul de 232 nu poate acoperi drama din cele 5 zone pustii ale sovietelor, zone în care au fost deportați tătarii crimeeni în 18 mai 1944. Din alte mărturii am dedus că muribunzii murmurau două lucruri: șuberecul  (ciborek) și apa dulce din Crimeea. Nu știu câți tătari de aici se pot gândi că acolo, fie în Crimeea, fie în Uzbekistan, Ural, Siberia, carnea fusese de mult înlocuită cu ceapă, cartofi sau simplă verdeață...

            Grupul care mă însoțea a ascultat și mărturia despre soldații reveniți de la Berlin într-un sat pustiu, uciși după înfometare prin incendierea barăcilor unde au fost arestați; despre satul de pescari care, uitați, au fost înecați cu o epavă în largul Mării Negre...

Anii 1955 ai Brăilei au cunoscut partizani greci. Erau pașnici. Întrebându-i cum au devenit partizani? Am avut surprize. Sinceri, au povestit că noaptea, soldații lui Nikos Beloyannis ocupau case din sate alese de ei și ținând pușca la tâmpla copilului, întrebau pe tată:devine partizan sau nu? Așa deveniseră ei luptători pentru o libertate comunistă dictată de la Moscova...

Iată, un scenariu asemănător relatat de către K. M. Abibullaoglu din Aqmescit, în vara anului 2009: „Surghiunul nostru a fost diferit oarecum ... Eu m-am născut în Aqmescit în anul 1937, în 1941 ne-am mutat la Ozenbașul Mic din raionul Kuybîșev. În martie 1942 tata a fost luat cu forța de nemți, satul a fost înconjurat de trupe germane, deoarece nemții aflaseră că în munți se aflau partizani tătari comuniști.  Atunci 22 de bărbați dintre ai noștri au fost luați pentru anchetă? Bunicul meu, om născut în 1869 fusese ales, printre alții, ca deputat al URSS, la Moscova: Amet Kauș Isleam. A fost bătut, torturat de ocupanții germani, la două anchete au luat parte mama și fratele mai mare, la a treia, el n-a mai apărut! S-a auzit apoi că au fost omorâți. Aceste crime se petreceau în anul 1942, în martie. Locuind noi în comuna Albat, Ceauș fiind primar, l-am rugat să ne arate mormântul, dar nu am reușit. Erau în Crimeea multe lagăre germane, cei voinici au fost duși la muncă în Germania, cei bătrâni și bolnavi au fost uciși. Aceste fapte se petreceau în timpul ocupației germane, în cele două sate vecine, Küçük Ozenbaş şi Büyük Ozen. Oamenii au fost scoși prin amenințarea armelor din case și locuințele le-au fost arse. Localnicii au fost duși la Bahcisaray pentru a fi împrăștiați care pe unde avea rude sau cunoștințe. Noi ne-am ascuns la rudele din Gavîr, azi Platina, acolo aveam rude. Întotdeauna ne-am ajutat împărțind frățește pâinea și apa, aș cum și dv. cei din România ați făcut în anii 1943, 1944, 1945, ajungând apoi în închisorile de acolo. Abia după aprilie am revenit în sat să ne lucrăm pământul. Eram mic, pe mine m-au dus în satul Mahuldur, satul scriitorului Camil Alyadin. În ziua de 17 mai 1944 s-au ivit coloane de mașini care au înconjurat satul, așezându-se peste grădini și livezi, distrugând totul. Dis de dimineață, la ora 4,30 până spre ora 5,00, soldații au bătut la ușă, ne-au scos afară, unii ne-am îmbrăcat alții nu! Eu aveam 7 ani, tanti Tezile și fata ei, Zera de 15 ani, este în viață, fiul de 17 ani, Șevket a murit, am fost urcați în camioane în timp ce soldații aveau armele îndreptate spe noi, escorta era formată din doi soldați, un ofițer, așa ajungând noi la cazarma din Suren, lângă Bahcisaray unde am văzut cabina din colț cu un soldat și cu un ofițer. Aici, la Suren ne-au coborât din camioane în dreptul unei gări, ploua și era cam rece. Toată lumea plângea. Cei care s-au opus și n-au ieșit din casă, au fost împușcați. (İntervenția scriitorului Riza a venit prompt: „pe noi ne-au adunat sub arme la marginea satului, am dormit acolo o noapte, n-au ajuns camioanele ca număr să ne încarce; auzeam strigătele animalelor înfometate și părăsite în satul pustiit.  Aveam bagaje de 50 kg de fiecare, nu ne-au dat voie să luăm nimic. Abia după două luni am primit mâncare, sporadic.)

Aici ne-au urcat în tren, oamenii au tras o perdea în colț pentru nevoi, au făcut o gaură, vagonul fiind plin până la refuz. În plin câmp au făcut o oprire de 15 minute. A venit milițianul lângă noi în timp ce coceam la foc de tizik pe o tinichea coca care trebuia să fie o pâine. Coaptă sau nu, am mâncat-o. Cei morți erau înfășurați în ce se găsea și erau lăsați în pustiu, fără a fi și noi prezenți lângă morții noștri ca să spunem o rugăciune musulmană. Celor care ne vedeau și se mirau, li se spunea că noi suntem draci, șeytani, care îi mănâncă pe copii și că avem un corn pe frunte! Se speria lumea de noi și fugea, cecenii își ascuțeau cuțitele prefăcându-se în draci.

Prima oprire a fost în Marysia, Rep. Autonomă Socialistă Sovietică, ținut locuit de un popor numit maris, al Uralului, limba lor este o formă de finlandeză. Acolo am tăiat copaci în păduri dese, cei de 18 ani munceau așa și primeam o supă, 200 grame de pâine pe zi, pâinea fiind făcută din 50% cartofi și 50% amestecuri. Un vecin cu 6 copii împărțea hrana cu copiii lui, el singur muncind... Dacă iarna am tăiat copacii, vara am coborât lemnele mai în jos, pe apă, ca să ajungă la vale. Noi nu putem uita cum munceam și cum adunam cartofii și-i mâncam.

Aflând că mama și frații îmi sunt în Uzbekistan (noi considerăm o greșeală de care am profitat, faptul că Stalin ne-a surghiunit într-o țară islamică) le-am scris că suntem în Ural din anul 1945. Timp de o jumătate de an NKVD i-a căutat, regăsindu-ne, ne-am mai adunat familia, abia după doi ani, în 1946, la Samarkand.” Și nu putem acoperi tot ce a însemnat surghiunul din 18 mai 1944... azi, la 70 de ani!

 (Rev.EMEL /IDEAL, IULIE 2014, AN 84, pag. 4-7)

MARȘUL TĂCERII ORGANIZAT DE UDTTMR LA 16 MAI 2015 PENTRU SPRIJINIREA FRAȚILOR CRIMEENI SURGHIUNIȚI PE NEDREPT DE STALIN LA 18 MAI 1944 ÎN 5 ZONE PUSTII DIN REPUBLICILE SOVIETICE

Notă:

Există în orașul Aqmescit / Simferopol o stradă lungă, de la malul vestic al fluviului SALGÎR (cum de nu i s-a schimbat numele?) până la șoseaua ce duce spre Yalta. Acolo, într-o casă modestă, la nr. 28 kv 1, locuiește prietenul meu, dr. stomatolog, Ghirey Ismetovici, descendent pe cale maternă din hanii Ghiray. Întrebând eu ce semnificație are numele străzii, am aflat: tătarii s-au luptat cu oficialii pentru a i se da străzii numele CORPULUI DE OASTE FORMAT DIN TĂTARI CRIMEENI, DIVIZIA / ARMIA / AJUNGÂND LA BERLIN ÎN MAI 1945! PĂRINȚII, SOȚIILE, COPIII LOR CHIAR NENĂSCUȚI, FUSESERĂ TRIMIȘI ÎN SURGHIUN PENTRU VINA UNEI PRESUPUSE ȘI INVENTATE COLABORĂRI CU OCUPANȚII GERMANI!

De aceea mergem tăcuți pe străzile Constanței în mai 2015.

---

[1] Geafer Kîrîmer, Revoluţia Rusă, Istanbul, 1930

[2] Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a dat decretul Comitetului de Stat al Apărării nr. 5859ss, datat 11 mai 1944.

[3] J.Otto Pohl, „Ethnic cleansing in the USSR, 1937-1949”, Greenwood Press, SUA, 1999, p. 111 şi urm.; „The Stalinist Penal System: A Statistical History of Soviet Repression and Terror, 1930-1953, Jefferson, NC: McFarland, 1997. The International Committee for Crimea, Washington DC a publicat online, la 18 May 2010, un text semnat de J. Otto Pohl, „The False Charges of Treason against the Crimean Tatars”.

[4] Interviul publicat în „Convorbiri literare”, octombrie 2011

[5] Şi altele: Lettres sur la Turquie, ou Tableau statistique, religieux, politique, administratif, militaire, commercial, etc., de l'Empire ottoman, depuis le khatti-cherif de Gulkanè, 1839, 1853 (Alecsandri aminteşte în „Prietenii românilor”, de „Scrisorile asupra Turchiei”), La Turquie actuelle, 1855, Les Serbes de Turquie, études historiques, statistiques et politiques sur la principauté de Serbie, le Montenegro et les pays serbes adjacents. Géographie, statistique, organisation politique, religieuse, administrative, armée, finances etc., 1865, Études historiques sur les populations chrétiennes de la Turquie d'Europe: les Serbes sous la domination ottomane (1389-1804), 1867, împreună cu Abel Pavet de Courteille – État présent de l'Empire ottoman : statistique, gouvernement, administration, finances, armée, communautés non musulmanes, etc., d'après le Salnâmèh (Annuaire impérial) pour l'année 1293 de l'hégire (1875-76) et les documents officiels les plus récents, 1876, La Constitution ottomane du 7 zilhidjé 1293 (23 décembre 1876), expliquée et annotée par A. Ubicini, 1877.

[6] „Dacă ne vom tot plânge şi văita, dacă nu vom trece la acţiune, oricum suntem pe calea dispariţiei ca popor”, interviu în curs de publicare în revista „Convorbiri literare”.

[7] „M-am format în cadrul spiritualităţii româneşti, redând culoarea spiritualităţii tătare crimeene”, Interviu publicat în română în „Convorbiri literare” aprilie 2011„în engleză în „Carmina balcanica”, nr. 7, 2011.

[8] „Mi-am fixat ca obiectiv major al existenţei mele salvarea limbii materne şi reaşezarea ei la locul cuvenit”, convorbire cu Taner Murat, în revista „Cronica”, Iaşi, noiembrie 2011.